ICCJ. Decizia nr. 1202/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1202/2010
Dosar nr. 884/46/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 martie 2008, reclamanta SC U.D. SRL a chemat în judecată pe pârâtul C.A. pentru a se dispune rezilierea contractului de închiriere încheiat de părţi la 8 septembrie 2007.
În motivarea demersului său judiciar reclamanta a arătat următoarele:
- convenţia de locaţiune dintre părţi a avut ca obiect un imobil afectat unei activităţi economice, iar termenul de derulare a contractului se situa între 1 octombrie 2007 şi 31 august 2010;
- odată cu venirea frigului locatarul a constatat că spaţiul ce-i fusese închiriat este impropriu folosirii întrucât nu este încălzit, aşa încât sunt incidente prevederile art. 1421 şi art. 1439 C. civ. şi se impune desfiinţarea convenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 2635/2008, Judecătoria Râmicu Vâlcea a reţinut natura comercială a litigiului şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea care, prin sentinţa nr. 640/2009 a admis acţiunea, a dispus rezilierea contractului şi a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3,5 lei către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că potrivit art. 1421 alin. (1) C. civ., locatorul trebuie sa predea lucrul într-o stare corespunzătoare întrebuinţării acestuia şi nu în starea în care se afla bunul la momentul convenţiei, interpretare impusă şi de dispoziţiile art. 981 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive:
- în mod greşit instanţa a reţinut în sarcina pârâtului culpa în neexecutarea contractului, de vreme ce reclamanta a fost aceea care nu a achitat contravaloarea folosinţei la termenele stabilite, aspect asupra căruia a şi fost notificată;
- spaţiul a fost închiriat pentru a fi executate activităţi comerciale, fără să se precizeze exact ce activităţi, iar reclamanta, la preluarea imobilului, nu a formulat obiecţiuni şi nici nu a cerut locatorului să execute anumite îmbunătăţiţi la acesta;
- în perioada septembrie - ianuarie 2008 reclamanta a funcţionat în spaţiu ceea ce impune concluzia că deţinea şi avizul francizorului care astfel era de acord cu starea în care se află bunul;
- instanţa a ignorat faptul că din probele administrate rezultă că spaţiul în litigiu era dotat cu instalaţie de încălzire, iar locatara a fost aceea care a solicitat debranşarea de la instalaţia de alimentare cu gaze şi apă, ceea ce a fost de natură a afecta funcţionarea centralei termice.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, prin Decizia nr. 88/AC din 30 septembrie 2009, a admis apărările pârâtului C.A., a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca nefondată, cu cheltuieli de judecată aferente.
În pronunţarea acestei soluţii instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
- la 8 septembrie 2007, între părţi a intervenit un contract de locaţiune având ca obiect un imobil de circa 300 m.p. ce urma să fie folosit pentru activităţi economice durata convenţiei fiind până la 31 august 2012.
- locaţiunea este un contract prin care o persoană numită locator se obligă să asigure unei alte persoane numită locatar folosinţa temporară, totală sau parţială a unui bun în schimbul unei sume de bani sau unei alte prestaţii (art. 1411 C. civ.).
- contractul de locaţiune se aseamănă cu cel de vânzare - cumpărare deosebirea esenţială fiind aceea că, dacă la vânzare dreptul transmis şi garantat este proprietatea, la locaţiune, dreptul transmis şi garantat este folosinţa pe un determinat. Tocmai de aceea, regulile valabile la vânzare în materie de garanţie se aplică şi locaţiunii. Una dintre acestea este garanţia pentru viciile lucrului, iar în condiţiile art. 1352 C. civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Aşadar, vânzătorul datorează garanţie numai pentru viciile ascunse, adică pentru lipsuri calitative ale lucrului, care nu puteau fi descoperite la predare, cu mijloacele obişnuite de verificare. Pentru viciile aparente, de care cumpărătorul putea lua cunoştinţă, vânzătorul nu răspunde, aşa cum arată expres art. 1353 C. civ.;
- reţinând asemănarea dintre două contracte în planul obligaţiei de garanţie se apreciază că locatorul nu poate fi obligat să răspundă pentru vicii aparente ale bunului dat spre închiriere, deci nu se poate reţine culpa acestuia cu consecinţa aplicării dispozițiilor art. 1020 C. civ.
- este adevărat că locatorul trebuie să predea lucrul într-o stare care să-l facă propriu întrebuinţării (art. 1421 C. civ.) şi că garantează pentru viciile şi stricăciunile lucrului închiriat, chiar dacă nu i-au fost cunoscute. Această regulă, instituită de art. 1422 din acelaşi act normativ, nu poate privi decât stricăciunile şi viciile care se produc după momentul încheierii convenţiei şi care nu sunt determinate de lipsuri calitative ale bunului, de natură a fi observate cu o minimă diligentă şi instruire.
- în cauză imobilul „hală" a fost închiriat pentru activităţi economice, fără a se preciza care sunt acestea, iar lipsa parţială a instalaţiei de încălzire nu poate fi considerată un viciu ascuns pe care locatarul, la data când i-a fost predat bunul, să nu o observe;
- lipsa unei încălziri, fie şi parţială, este un fapt uşor de constatat, viciul aparent putea şi trebuia să fie observat de către locatar, dar acest aspect nu a constituit un impediment la încheierea contractului şi nici nu a determinat o înţelegere a părţilor pentru o eventuală acoperire a acestei absenţe.
- concluzia care se impune este aceea că nu se poate reţine încălcarea de către locator a obligaţiei de garanţie, singurul motiv invocat în acţiune ca temei al desfiinţării contractului şi, pe cale de consecinţă, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC U.D. SRL criticând-o pentru nelegalitate.
În cadrul recursului său, reclamanta prezintă un istoric al cauzei, redând considerentele hotărârii instanţei de fond, motivele invocate în apel de pârât, probatoriul administrat în cele două faze procesuale precum şi criticile aduse deciziei recurate pe care recurenta şi le subsumează global, motivelor, de modificare reglementate de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., cu următoarea argumentaţie:
- instanţa de apel în mod greşit, a considerat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1352 C. civ., respectiv garanţia pentru viciile lucrului, vânzătorul răspunzând pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Astfel, în mod eronat reţine instanţa de apel că vânzătorul datorează garanţie numai pentru viciile ascunse, adică pentru acele lipsuri calitative ale lucrului care nu puteau fi descoperite la predare cu mijloacele obişnuite de verificare, pentru viciile aparente de care cumpărătorul putea lua cunoştinţă, vânzătorul nu răspunde;
- instanţa de apel a ajuns în mod greşit la concluzia că acceptul reclamantei de a primi bunul în starea în care se află nu o îndreptăţeşte la invocarea viciului aparent pentru desfiinţarea contractului, pretinzând că imobilul este impropriu folosinţei pe care am avut-o în vedere;
- motivele de apel sunt străine de obiectul cauzei şi nu reflectă în mod real probele existente la dosar, toate în defavoarea apelantului. Astfel, în mod nelegal instanţa a schimbat natura juridică şi înţelesul neîndoielnic ale actului dedus judecăţii, fără să facă nicio critică fundamentată atât cu privire la susţinerile din acţiune, la motivarea instanţei de fond şi chiar la motivele de apel. Procedând în acest fel, instanţa de apel a modificat pur şi simplu acţiunea.
- nu poate fi primită motivarea instanţei de apel potrivit căreia "lipsa unei încălziri, fie şi parţială, este de fapt uşor de constatat, viciul aparent putea şi trebuia să fie observat de locatar, dar acest aspect nu a constituit un impediment la încheierea contractului şi nici nu a determinat o înţelegere a părţilor pentru o eventuală acoperire a acestei absenţe" şi nici cea prin care instanţa de apel arată că „menţionarea activităţilor economice ca destinaţie a folosirii bunului în contract nu-l face de plano impropriu unei astfel de destinaţii, în absenţa încălzirii", întrucât nu au nicio acoperire în probele administrate în cauză.
Recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii reclamantei.
Intimatul – pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. şi a formulat apărări pe fondul recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul – pârât în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. constată că aceasta este nefondată.
Este adevărat că, deşi invocă drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor aduse deciziei atacate se raportează într-o proporţie covârşitoare la situaţii de fapt şi la materialul probatoriu administrat în cauză, aspecte ce vizează netemeincia hotărârii instanţei de apel şi care nu pot forma obiectul examenului de nelegalitate în această fază procesuală.
Din acest amalgam de critici, însă, pot fi extrase două argumente prin care recurenta – reclamantă afirmă nelegalitatea deciziei atacate şi anume cel vizând schimbarea naturii juridice şi a înţelesului neîndoielnic ale actului dedus judecăţii, instanţa de apel făcând o asemănare forţată între contractul de vânzare – cumpărare şi cel de închiriere (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) şi cel vizând aplicarea şi interpretarea eronată de către instanţa de control judiciar a art. 1352 C. civ. cât priveşte exonerarea pârâtului locator de răspunderea pentru vicii ascunse.
Aceasta este raţiunea pentru care excepţia nulităţii recursului întemeiată pe art. 3021 lit. c) C. proc. civ. va fi respinsă.
Înalta Curte, examinând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor subsumate de recurentă art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate instanţa de control judiciar şi-a fundamentat hotărârea pornind de la natura contractului existent între părţi, reţinând în mod legal că între părţi a intervenit un contract de locaţiune având ca obiect un imobil de circa 300 m.p. ce urma să fie folosit pentru activităţi economice până la 31 august 2012.
Paralela pe care instanţa o face între contractul de locaţiune şi cel de vânzare – cumpărare şi care relevă identitatea de regim juridic în materie de garanţie pentru vicii aplicabilă celor două contracte (cu relevarea diferenţelor de substanţă care le separă) nu echivalează cu o denaturare a actului juridic dedus judecăţii astfel cum greşit susţine recurenta, ci configurează câmpul de aplicare al art. 1352, art. 1421 şi art. 1422 C. civ. sub aspectul obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse invocată de reclamantă.
Hotărârea recurată nu este cenzurabilă nici sub aspectul aplicării art. 1352 C. civ. întrucât instanţa de control judiciar a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii raportat la situaţia de fapt reţinută, concluzionând în sensul că nu se poate reţine încălcarea de către locator a obligaţiei de garanţie, ca singur temei al desfiinţării contractului.
Aşa fiind, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi făcând aplicarea art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta – reclamantă să plătească intimatului – pârât 2.000 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimat.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC U.D. SRL Râmicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 88/AC din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal.
Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatului – pârât 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1201/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1203/2010. Comercial → |
|---|
