ICCJ. Decizia nr. 1193/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1193/2010
Dosar nr. 3192/101/2008
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa nr. 418 din 20 mai 2009 Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul O.I. în contradictoriu cu pârâta SC S. SA şi a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi, la preţul de 2.495 lei.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru locuinţa deţinută în baza contractului de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Reclamantul a arătat că a depus cerere de cumpărare a apartamentului, atât colectiv, cu alţi locatari, cât şi individual, cereri ce nu au fost primite de către pârâtă. În aceste condiţii, a comunicat cererea de cumpărare prin poştă, cu confirmare de primire.
Pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, deoarece contractul de închiriere a expirat. Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că, potrivit art. 51 din Legea nr. 114/1996 şi art. 29 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, locuinţele, indiferent de fondurile din care au fost construite se pot vinde numai în cazul în care agentul economic şi-ar fi restrâns activitatea şi nu ar mai avea salariaţi proprii cărora să le închirieze spaţiile, aceste condiţii nefiind îndeplinite în speţă. A mai susţinut că instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor, prin obligarea la încheierea contractului şi prin stabilirea preţului imobilului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă de judecător, în considerarea deciziei nr. 5/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prevede obligativitatea ca reclamantul să aibă calitatea de chiriaş la momentul formulării cererii de cumpărare, ce trebuie înaintată anterior încetării contractului de muncă.
Judecătorul fondului a reţinut, din analiza materialului probator, că din anul 1996 reclamantul este angajat al societăţii pârâte, calitate în virtutea căreia i-a fost închiriat un apartament în imobilul situat în Drobeta Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. Reclamatul a solicitat pârâtei cumpărarea acestei locuinţe, cerere căreia pârâta nu i-a dat curs. Judecătorul a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, care menţionează că locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii se vând titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora. Potrivit acestui text de lege, s-a apreciat că este necesară verificarea calităţii de chiriaş la momentul formulării cererii, precum şi dacă locuinţa este construită din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat şi nu este exceptată de la vânzare.
În speţă, s-a reţinut că imobilul a avut ca beneficiar Şantierul Naval Turnu Severin, fiind recepţionat în anul 1981, nefiind în categoria locuinţelor exceptate de la vânzare. S-a reţinut, totodată, că reclamantul a făcut dovada calităţii de chiriaş la data formulării cererii de cumpărare a imobilului.
A fost înlăturată apărarea pârâtei referitoare la imposibilitatea substituirii voinţei părţilor de către instanţa de judecată, judecătorul reţinând că prevederile legale incidente în cauză reprezintă voinţa legiuitorului de a lua măsuri de protecţie socială, dând posibilitatea chiriaşilor să cumpere aceste locuinţe, fiind stabilite criterii legale cu privire la modul de calcul al preţului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC S. SA, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Criticile apelantei au vizat greşita interpretare a prevederilor art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 85/1992, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1), ci cele ale alin. (8) al aceluiaşi articol, fiind dovedit că locuinţa ce s-a solicita a fi cumpărare de intimat a fost construită din fondurile unităţii economice. În aceste condiţii, apelanta apreciază că modul de administrare şi eventuala vânzare a locuinţei poate fi dispusă doar de consiliul de administraţie sau conducerea societăţii. În consecinţă, susţine că nu putea fi suplinită de către instanţă voinţa părţilor, respectiv a societăţii pentru a se dispune vânzare locuinţei.
Prin Decizia nr. 213 din 22 octombrie 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins apelul declarat de pârâta ca neîntemeiat, reţinând în esenţă că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, apartamentul în litigiu fiind construit în anul 1981, fiind repartizat nominal după recepţie, existând, deci, obligativitatea de înstrăinare în condiţiile Decretului Lege nr. 61/1990, la cererea titularului contractului de închiriere. A fost înlăturată critica referitoare a încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., fiind reţinut că legiuitorul a instituit obligativitatea adoptării unor măsuri de protecţie socială a salariaţilor, judecătorul fondului limitându-se doar la a obliga la respectarea normei legale. S-a mai reţinut că prevederea art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992 se referă numai la locuinţele construite după intrarea în vigoare a legii, precum şi la cele care au fost construite anterior şi care nu au fost repartizate nominal până la intrarea în vigoare a legii. În consecinţă, a fost înlăturată critica referitoare la interpretarea greşită a legii.
Reclamanta SC S. SA a formulat recurs împotriva deciziei pronunţată de completul de apel, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei de apel în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Recurenta a invocat greşita aplicare a legii, considerând că instanţele de apel şi fond au aplicat în mod eronat prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, când în speţă erau aplicabile prevederile art. 7 alin. (8) din aceeaşi lege. Recurenta apreciază că sintagma „pot să deţină" prevăzută de alin. (8) al art. 7 trebuie interpretată în sensul că societăţile pot să deţină orice fel de locuinţe, indiferente de data la care au fost construite, inclusiv locuinţe construite anterior anului 1992. În acest context a susţinut că doar consiliul de administraţie sau conducerea societăţii putea dispune asupra modului de administrare ori asupra vânzării imobilului.
Recurenta a mai arătat că intimatul nu avea calitatea de chiriaş la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, contractul său fiind încheiat în anul 2007.
Totodată, a arătat că a fost încălcat principiul libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă.
Deşi legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat la termenele acordate.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Nu poate fi reţinută critica referitoare la greşita aplicare a legii, completul de apel, ca şi judecătorul fondului reţinând în mod corect că textul legal aplicabil în speţă este cel al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992. Acest text se referă exclusiv la locuinţele construite anterior intrării în vigoare a legii, locuinţe pentru care stabileşte un regim derogator, în sensul instituirii obligaţiei de vânzare la solicitarea chiriaşului.
Nu poate fi reţinută interpretarea dată de recurentă în sensul includerii locuinţelor construite anterior intrării în vigoare a legii în categoria locuinţelor vizate de dispoziţiile art. 7 alin. (8) din acelaşi act normativ. O asemenea interpretare este de natură a înlătura pe deplin aplicabilitatea art. 7 alin. (1) din lege. Or, interpretarea logico-juridică şi sistematică a alineatelor art. 7 din Legea nr. 85/1992 conduce la concluzia că legiuitorul a voit să facă o diferenţiere expresă între locuinţele edificate anterior intrării în vigoare a actului normativ, şi care au fost repartizate nominal, de cele care au intrat ulterior momentul intrării în vigoare a legii în patrimoniul societăţii. Doar asupra acestor locuinţe, precum şi celor care au fost construite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 le sunt aplicabile prevederile alin. (8) al art. 7.
În consecinţă, critica recurentei pe acest aspect va fi înlăturată.
Fiind constatată aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, este înlăturată şi critica recurentei vizând încălcarea principiului libertăţii contractuale şi al autonomiei de voinţă, textul legal menţionat făcând trimitere expresă la stabilirea preţului locuinţei în raport de prevederile D-L nr. 61/1992, exprimând, aşa cum a reţinut şi completul de apel, voinţa legiuitorului de instituire a unor măsuri de protecţie socială.
Pentru considerentele menţionate în cadrul respingerii primei critici a recurentei, este apreciată ca nefondată şi critica referitoare la dreptul consiliului de administraţie ori al conducerii societăţii de a dispune cu privire la vânzarea locuinţelor. Această posibilitatea există doar în cazul locuinţelor vizate de art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, în speţă fiind reţinută incidenţa prevederilor art. 7 alin. (1) din lege.
Nu are relevanţă faptul că reclamantul deţinea locuinţa în baza unui contract de închiriere încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, în lumina Deciziei nr. 5/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat în sensul că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a actului normativ.
Pentru toate considerentele reţinute, şi constatându-se că Decizia pronunţată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA Drobeta Turnu Severin împotriva deciziei nr. 213 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1191/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1194/2010. Comercial → |
|---|
