ICCJ. Decizia nr. 123/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 123/2010
Dosar nr. 89/227/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul L.P., a chemat în judecată pe pârâta SC E.O.M. SA solicitând obligarea acesteia să ridice pe propria cheltuială reţeaua electrică de medie tensiune situată pe terenul său, susţinând că datorită acestei situaţii nu-şi poate exercita dreptul de proprietate asupra imobilului.
Judecătoria Fălticeni, prin sentinţa civilă nr. 750 din 19 martie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Tribunalul astfel sesizat, prin sentinţa nr. 64 din 20 ianuarie 2009, a respins ca nefondată acţiunea, considerând că prevederile Legii nr. 13/2007 acordă un drept de uz şi servitute gratuite asupra terenurilor afectate de capacităţi energetice, pe toată durata acestora, iar cheltuielile de modificare a distribuţiei electrice, inclusiv eliberarea unor amplasamente sunt suportate de cel care a generat modificarea.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia nr. 100 din 10 iulie 2009 a respins ca nefondat apelul.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, reclamantul - apelant a dobândit terenul grevat de existenţa reţelei electrice, iar potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie sunt şi rămân în proprietatea publică a Statului. Mai reţine instanţa de apel că prevederile art. 16 alin. (2) lit. c) din aceeaşi lege instituie un drept de servitute de trecere pentru reţelele electrice şi echipamentele aferente capacităţilor energetice.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţele în mod greşit au respins proba cu cercetarea locală prin care se dovedea că servitutea impusă este împovărătoare.
Recurentul mai susţine că nu au fost aplicate prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României care acordă prioritate reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, ignorându-se dreptul de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O. În mod greşit instanţa de apel a reţinut ca o culpă a reclamantului faptul că a achiziţionat terenul supus unei servituţi legale şi pe de altă parte nu a analizat că traseul liniei electrice putea să urmeze o cale publică mai scurtă, proiectarea şi construirea acesteia fiind dovada relei credinţe a fostei Î.R.E.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
În anul 1992, reclamantul - recurent a dobândit dreptul de proprietate a unei suprafeţe de teren grevată de existenţa unei reţele electrice de medie tensiune, dată în exploatare din anul 1964.
Prevederile Legii nr. 13/2007 – în art. 16 – stabilesc existenţa dreptului de servitute şi uz asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, pe toată durata existenţei acestora, cu titlu gratuit.
Drepturile reale rezultate din separarea atributelor dreptului de proprietate se numesc dezmembrăminte ale acestui drept şi au ca efect limitarea atributelor proprietăţii nu desfiinţarea lui servitutea.
Servitutea – jus in re aliena – este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, accesoriu fondului aservit, perpetuu şi indivizibil, stabilit în cazul capacităţilor energetice, prin lege.
Art. 44 din Constituţia României ocroteşte dreptul de proprietate privată şi garantează exercitarea atributelor sale, cu condiţia prevăzută de alin. (7) ca proprietarii să respecte sarcinile care potrivit legii revin acestora.
Acelaşi text constituţional oferă proprietarilor compensaţii în cazul în care unul dintre atributele dreptului de proprietate este limitat.
În acest sens evocarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi a art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O. nu sunt pertinente, dezmembrarea atributelor proprietăţii pentru lucrări de interes general, fiind uniform reglementată în legislaţia europeană, cu obligaţiile ce revin autorităţilor publice.
Înlăturarea servituţii legale astfel cerută de reclamantul - recurent nu este posibilă în cadrul legislativ existent, ea însă naşte constituţional alte drepturi compensatorii.
Aşa fiind în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 100 din 10 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul L.P. împotriva deciziei nr. 100 din 10 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 119/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 147/2010. Comercial → |
|---|
