ICCJ. Decizia nr. 161/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 161/2010
Dosar nr. 22626/3/2006
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 iunie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 22626/3/2006, reclamantul L.G. a chemat în judecată pe pârâta SNP P. SA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate rezilierea contractului de închiriere din 22 aprilie 1998 pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale prevăzute de art. 4 şi art. 6 lit. b) şi d) din contract, respectiv neplata chiriei în cuantumul şi la termenele prevăzute în contract şi folosirea unor suprafeţe de teren mult mai mari decât cele închiriate, să constate rezilierea contractului de închiriere din 22 aprilie 1998 pentru aceleaşi motive ca în precedent, să oblige pârâta la plata chiriilor restante corect calculate în conformitate cu prevederile contractuale până la data rezilierii contractelor de închiriere din 22 aprilie 1998 şi din 22 aprilie 1998, să fie obligată pârâta la recondiţionarea şi restituirea către reclamantă a terenurilor închiriate prin contractele menţionate, în stare de folosinţă avută anterior încheierii, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională (23 octombrie 2007) prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare din 2 octombrie 2002 pentru suprafaţa de teren ce reprezintă un drum de exploatare la sonde, aceasta nefiind proprietatea vânzătoarei T.Z., ci a Consiliului Local Oituz.
Pârâta a solicitat (25 septembrie 2007) introducerea în cauză a Consiliului Local Oituz, în baza art. 57 C. proc. civ., în calitate de administrator al drumului de exploatare, bun ce alcătuieşte domeniul public/privat al comunei Oituz.
Prin sentinţa comercială nr. 8170 din 3 iulie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei pentru pretenţiile aferente anului 2002 şi a respins acest capăt de cerere ca prescris. Totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu SC P. SA pentru restul cererilor şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel numai reclamantul - pârât L.G., solicitând schimbarea acesteia ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia comercială nr. 197 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa comercială şi a trimis cauza spre rejudecare numai în privinţa cererii principale.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut în privinţa cererii principale că instanţa de fond nu s-a preocupat de a da o calificare corectă raporturilor juridice stabilite între părţi şi nu a soluţionat toate capetele de cerere, respectiv rezilierea contractelor pentru motivul depăşirii suprafeţei de teren ce face obiectul locaţiunii prevăzute de art. 6 lit. b) din contractele de închiriere neputându-se susţine că acestea au fost soluţionate implicit prin soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii, chiar instanţa de fond precizând că o atare pronunţare ar depăşi cadrul procesual, deşi instanţa era învestită după cum nu a răspuns argumentelor invocate de către reclamant şi concluziilor rezultate din probele administrate în cursul judecăţii, înlăturând concluziile expertului fără a motiva de ce acestea nu sunt pertinente.
Aşa fiind, instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căreia redactarea hotărârii trebuia să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă, în sensul celor de mai sus obligând şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. care prevede că pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, instanţa trebuie să procedeze la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 294 alin. (1), art. 295 alin. (1) şi a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., motive de recurs pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, în primul rând, soluţia de casare şi trimitere a cauzei spre rejudecare este greşită faţă de ipotezele limitativ prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., niciuna dintre acestea nefiind incidentă în speţă, instanţa de fond pronunţându-se doar parţial, pe excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte pretenţiile aferente anului 2002, pentru restul capetelor de cerere, aceasta pronunţându-se pe fond, cu legala citare a tuturor părţilor implicate.
Pe de altă parte, instanţa de apel avea obligaţia potrivit principiului disponibilităţii şi în conformitate cu art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ. că soluţioneze apelul în limitele învestirii sale prin motivele de apel şi cu respectarea cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată.
Ori, raportat la cererile deduse judecăţii şi soluţia pronunţată de instanţa de fond, reclamanta a formulat critici doar cu privire la încălcarea principiului continuităţii, la aspecte care nu au făcut obiectul judecăţii precum contractul de locaţiune din 5 noiembrie 1996.
În fine, pe fond, după expunerea largă a situaţiei de fapt şi de drept a arătat că soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea acţiunii ca neîntemeiată este temeinic argumentată şi motivată, nefiind reală constatarea instanţei de apel potrivit căreia prima instanţă ar fi analizat selectiv probele, concluzionând că apelul trebuia judecat pe fond şi respins, ca nefondat.
Intimatul - reclamant L.G. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte fondat.
Potrivit principiilor reeşite din interpretarea dispoziţiilor care reglementează judecata apelului, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate, deci, poate judeca doar atât cât i s-a cerut verificând sentinţa sub aspectul temeiniciei şi legalităţii ei pe fond, în limitele învestirii primei instanţe, tot legea stabilind cazurile în care această instanţă poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, respectiv, nepronunţarea pe fond, necitarea legală şi încălcarea competenţei materiale.
Ori, instanţa de apel care a pronunţat hotărârea apelată a invocat ca temeiuri pentru desfiinţare primei hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare faptul că prima instanţă nu ar fi lămurit toate aspectele pentru stabilirea conţinutului raportului juridic, şi nu a arătat de ce a respins anumite probe, respectiv că nu s-ar fi pronunţat pe fond în ceea ce priveşte anumite capete de cerere atunci când a arătat că nu a fost învestită.
Primele două aspecte nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece analizând drepturile şi obligaţiile părţilor cu raportare la contractele ce au făcut obiectul judecăţii, instanţa s-a pronunţat pe fond, denaturarea conţinutului acestora putând face obiectul analizei în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestei căi de atac ca şi netemeinicia hotărârii din perspectiva înlăturării unora dintre probe fără o motivare convingătoare, în cauză neputându-se reţine lipsa motivării echivalentă cu o nepronunţare.
Cât priveşte cererea în rezilierea contractelor pentru motivul folosirii unor suprafeţe ce exced obiectului acestor contracte se constată că instanţa s-a pronunţat şi cu privire la acest motiv de reziliere, pe fond, iar ceea ce nu a judecat este cererea în plata daunelor pentru aceste suprafeţe, cu privire la care a reţinut legal că nu se poate pronunţa faţă de limitele învestirii instanţei, limite care obligă şi instanţa de apel, faţă de principiul disponibilităţii părţilor, în acest sens încălcându-se şi dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, este nelegală toate criticile încadrate corect în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. nu şi ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind întemeiate astfel că, aplicând dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC O.P. SA Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 197 din 13 aprilie 2009, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe în vederea judecăţii apelului pe fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 147/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 178/2010. Comercial → |
|---|
