ICCJ. Decizia nr. 1231/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1231/2010
Dosar nr. 1334/62/2009
Şedinţa de la 14 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Braşov, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar C.L.I. F.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: echivalentul prejudiciului pe care l-a cauzat prin fapta sa culpabilă - respectiv suma de 86.270 euro prejudiciu cert şi suma pe care este nevoită să o plătească pentru punerea staţiei de betoane în funcţiune; daune compensatorii în cuantum de 800.000 lei X 3 luni = 5.400.000 lei - venit mediu nerealizat pentru lunile septembrie- octombrie-noiembrie - decembrie 2008 (luni în care SC A. SRL a fost privată a-şi exploata bunurile şi realiza venituri), 4.141.200 euro - câştig nerealizat, faţă de contractul încheiat cu beneficiarul SC F.C. SRL (Parcul Industrial Prejmer), care garanta turnare de beton, pentru neexecutarea parţială a unor obligaţii asumate prin contract, temei legal art. 1073 - art. 1090 C. civ.
A mai solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului SC C. SRL, până la concurenţa sumei de 86.270 euro + 4.141.200 euro - 4.227.400 euro, echivalentul în lei + 5.400.000 lei, temei de drept art. 591 C. civ., imobilele urmând a fi individualizate în momentul în care se vor primi extrasele de C.F.
Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 890/C/18 mai 2009 a respins acţiunea şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţarea această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între reclamantă în calitate de vânzătoare şi pârâtă în calitate de cumpărătoare s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 2008 prin care acesteia din urmă i se transmitea în proprietate imobilul „Staţia de betoane Prejmer”. Preţul contractului a fost stabilit la suma de 654.500 euro inclusiv T.V.A., plâtindu-se suma de 100.000 euro înainte de semnarea contractului, iar diferenţa de preţ urmând a se achita până la data de 01 octombrie 2008.
Din data de 01 septembrie 2008 s-a stipulat că va opera transmiterea folosinţei către pârâta cumpărătoare iar dreptul de proprietate de la vânzătoare la cumpărătoare se va transmite la data plăţii integrale a preţului conform art. 5.3 din contract (fila 8 din dosar).
În art. 3.4 s-a stipulat un pact comisoriu de gradul IV care opera de drept fară somaţie sau trecerea vreunui termen, în caz de neplată a preţului la termenul convenit, reclamanta vânzătoare având dreptul de a reţine suma plătită cu titlu de avans de cumpărare în situaţia intervenirii pactului comisoriu de la art. 3.4 (a se vedea art. 3.5).
Aşadar părţile au evaluat, prin inserarea unei clauze penale, anticipat despăgubirile ce se datorează în caz de neplată a preţului şi intervenirii pactului comisoriu de grad IV, denumit în mod impropriu convenţie rezolutorie de către părţi.
În data de 04 octombrie 2008 a izbucnit un incendiu la Staţia de betoane Prejmer a cărei folosinţă fusese anterior predată pârâtei, din procesul verbal afiat la fila 14 rezultând că sursa posibilă de aprindere a fost un scurt circuit electric datorat unui conductor electric defect sau instalat necorespunzător.
Nici din acest proces verbal şi nici dintr-o altă probă a dosarului nu rezultă culpa pârâtei în izbucnirea incendiului ori propagarea acestuia.
În urma incendiului Staţia de betoane a fost distrusă, fiind în imposibilitate de a mai fi folosită, aşa cum arată şi reclamanta în acţiune.
În aceste condiţii pârâta nu a mai achitat diferenţa de preţ.
Cu privire la pactul comisoriu de ultim grad stipulat de părţi în contract şi denumit în mod impropriu condiţie rezolutorie, instanţa reţine că în caz de neexecutare a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, reclamanta-vânzătoare avea alegerea între a face aplicabil respectivul pact şi a determina rezilierea contractului, ori a menţine respectivul contract, prin neinvocarea pactului comisoriu şi optarea pentru executarea pactului în discuţie.
În speţă se observă că reclamanta nu a înţeles să facă operant şi să invoce pactul comisoriu de gradul IV la data de 01 octombrie 2008 când trebuia plătită diferenţa de preţ, neoptând pentru desfiinţarea convenţiei chiar de la acea dată (a se vedea art. 3.4 care vorbeşte de dreptul de opţiune al vânzătoarei), ci a înţeles să facă operant şi să invoce pactul comisoriu şi rezilierea contractului abia la data de 14 octombrie 2008, după izbucnirea incendiului din data de 4 octombrie 2008 şi aflarea pagubei produse Staţiei de betoane.
În acest sens, prin notificarea din 14 octombrie 2008 reclamanta a înştiinţat-o în mod expres pe pârâtă că începând cu această dată consideră contractul reziliat deplin drept (fila 9 din dosar).
Deci nu neplata diferenţei de preţ la data de 01 octombrie 2008 a determinat-o pe reclamantă să facă operant pactul comisoriu, ci faptul că după izbucnirea incendiului la 04 octombrie 2008 a observat că pârâta nu mai doreşte să efectueze plata ultimei tranşe din preţ, pactul comisoriu invocându-se abia începând cu data de 14 octombrie 2008.
Într-o atare situaţie, la data de 04 octombrie 2008, când a avut loc incendiul contractul era în vigoare, producând efecte, nefiind reziliat, conform pactului comisoriu iar, conform art. 5.2 din respectiva convenţie, dreptul de proprietate asupra staţiei de betoane aparţinea reclamantei vânzătoare, întrucât preţul nu fusese integral plătit de pârâtă.
Întrucât în cauză nu s-a dovedit cupla pârâtei în izbucnirea incendiului ori că nu ar fi respectat prescripţiile tehnice de funcţionare şi exploatare sau că ar fi existat vreo legătură de cauzalitate între fapta pârâtei şi producerea incendiului, instanţa reţine că în speţă se pune problema riscului pieirii parţiale fortuite a bunului ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre părţi.
Acest risc este suportat de proprietarul bunului la momentul pieririi sale, adică de reclamanta vânzătoare care, potrivit art. 5.3 din convenţie, avea în proprietate bunul la data incendiului, în condiţiile în care reclamanta nu optase pentru aplicarea pactului comisoriu şi pentru rezilierea contractului, nu exista emisa de către aceasta nici o notificare prin care să-i solicite pârâtei restituirea imobilelor, astfel încât pârâta să fie considerată pusă în întârziere cu privire la eventuala obligaţie de restituire a acestora, astfel încât să se poată considera că este cea la data trebui să suporte riscul pieirii fortuite a bunurilor.
Notificările s-au emis abia începând cu data 14 octombrie 2009, doar de la acea dată reclamanta, alegând să invoce pactul comisoriu de ultim grad (filele 9-13 din dosar).Riscul pieirii fortuite a bunului presupune că pârâta cumpărătoare nu mai este obligată să plătească reclamantei vânzătoare ultima rată (diferenţa de preţ) pentru că acesta din urmă nu-i mai poate transmite în proprietate bunul. Aşadar, reclamanta vânzătoare, care nu va putea transmite în proprietate pârâtei cumpărătoare bunul în starea în care părţile s-au înţeles, nu va putea fi obligat la despăgubiri către pârâta cumpărătoare, lipsind culpa în neexecutarca propriei obligaţii, însă va suporta riscul pieirii fortuite a bunurilor, în calitate de proprietar al acestora.
Corespunzător, nici pârâtei cumpărătoare nu i se va mai putea pretinde plata sumei reprezentând diferenţă de preţ pentru un bun caic nu i se mai poate transmite în proprietate în starea în care au convenit părţile la încheierea contractului şi nici nu i se va putea pretinde plata de ratei în despăgubiri. Riscul este o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic ca urmare aimposibilităţii fortuite, independent de culpa vreuneia dintre părţi. In speţă nu există o notificare a reclamantei pentru plata diferenţei de preţ care să fi fost adresată pârâtei prealabil datei producerii incendiului pentru a se putea considera că aceasta din urmă este cea care trebuie să suporte riscul pieirii fortuite a bunului. Trimiterile reclamantei la predarea bunurilor către pârâtă şi la paza materială a acestora sunt lipsite de relevanţă atâta vreme cât nu s-a dovedit culpa pârâtei în producerea ori propagarea incendiului, situaţia fiind similară cu cea a unui locatar căruia îi fusese predat bunul pe care îl închiriase, bun care piere fortuit în timpul locaţiunii.
Conform art. 1423 C. Civ., locatarul nu va suporta riscul pieirii fortuite, ci proprietarul care a închiriat, câtă vreme nu se dovedeşte că pieirea s- a datorat culpei locatarului.
Aşadar, paza materială şi predarea bunurilor sunt fără relevanţă în condiţiile pieirii fortuite a bunului şi netransmiterii proprietăţii către pârâtă. Deşi nu este vorba de incidenţa vreunei condiţii rezolutorii, căci în cazul acesteia încetarea convenţiei s-ar fi produs în momentul îndeplinirii condiţiei (neplata ultimei tranşe din preţ) iar reclamanta vânzătoare nu ar fi avut posibilitatea de a opta între executarea contractului ori desfiinţarea acestuia, aşa cum s-a stipulat în contract, situaţia de mai sus referitoare la suportarea riscului contractului se verifică şi într-o astfel de ipoteză, riscul fiind suportat de proprietarul bunului sub condiţie rezolutorie, adică tot de reclamanta-vânzătoare.
Revenind la pretenţiile reclamantei referitoare ia despăgubiri, instanţa de fond reţine că, potrivit art. 5.1 din contract. începând cu data de 01 septembrie 2008 pârâtei i s-a transmis folosinţa bunurilor, astfel încât până la data de 14 octombrie 2008, a opţiunii reclamantei de reziliere, a avut bunurile în mod legal în folosinţă iar rezilierea nu retroactivează şi nu poate privi şi restituirea folosinţei la care a avut dreptul cumpărătoarea pârâtă, ci doar restituirea bunurilor către reclamantă (art. 2.1 şi 3.4 alin. (1) filele 6 şi 7 din dosar).
Aşadar, pentru perioada septembrie-oetombrie 2008 pârâta nu poate datora reclamantei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunurilor, cum în mod nejustificat se pretinde. In altă ordine de idei, referitor la cuantumul prejudiciului solicitat de reclamantă, instanţa reţine că prin clauza penală de la ari. 3.5 din contract, părţile s-au înţeles să evalueze anticipat prejudiciul ce ar surveni în cazul rezilierii de drept a contractului de vânzare cumpărare ca urmare a aplicării pactului comisoriu de ultim grad. astfel încât instanţa nu poate mări ori micşora cuantumul respectivei clauze penale şi nici nu ar putea acorda reclamantei mai mult decât prevede aceasta.
Referitor la câştigul nerealizat pretins de reclamanta, instanţa reţine că, în orice caz, motivul pentru care contractul încheiat de reclamantă cu SC F.C. SRL a încetat a fost acela că staţia de betoane nu mai era funcţională din cauza incendiului şi nu pentru că s-ar fi refuzat de către pârâtă predarea acesteia în starea de după incendiu.
Or, chestiunea se analizează tot în raport de suportarea riscului contractului dintre reclamantă şi pârâtă expusă anterior, fiind evident că pârâta nu poate fi obligată la plata către reclamantă a unui prejudiciu provenind din nerealizarea unui contract încheiat de reclamantă cu un terţ din moment ce nu este în culpă pentru pieirea parţială a obiceiului respectivului contract.
Insă ceea ec trebuie observat este faptul că încheierea contractului cu SC F.C. SRL s-a făcut de reclamantă la data de 13 august 2008 (fila 22), anterior vânzării-cumpărării încheiate cu pârâta la data de 09 septembrie 2008.
Deci acest prim contract încheiat cu SC F.C. SRL nu a mai putut fi onorat de reclamantă nu datorită culpei pârâtei, ci datorită propriei voinţe a reclamantei, care a înţeles ulterior datei de 13 august 2008 să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu pârâta şi să predea folosinţa staţiei de betoane pârâtei la 01 septembrie 2008, tară a se prevedea în convenţia cu pârâta că ceea ce rezultă din exploatarea staţiei va reveni reclamantei în vederea onorării obligaţiilor sale faţă de SC F.C. SRL.
Şi aceasta chiar dacă, la art. 7 alin. (1), din contractul cu SC F.C. SRL s-a stipulat că în cazul în care staţia de betoane va fi vândută către o altă firmă, contractul cu SC F.C. SRL ar putea fi cesionat în favoarea noii proprietare a staţiei de betoane, respectându-se aceleaşi clauze contractuale.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar Cabinet individual de practician în insolvenţă „C.I.", solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii.
Reţinându-se ca temeinică şi legală soluţia primei instanţe, apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta prin administrator judiciar Cabinet individual de practician în insolvenţă „C.I." care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Solicitând, în principal, admiterea recursului, a apelului şi a acţiunii astfel cum au fost formulate sau, în subsidiar, admiterea recursului, admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca nedovedită.
Recurenta a susţinut că, în condiţiile în care instanţa a reţinut culpa pârâtei în producerea prejudiciului din inincendiu, culpa pârâtei pentru nefinalizarea contractului de vânzare cumpărare şi că reclamantei îi reveneea sarcina dovedirii prejudiciului, soluţia trebuia să fie de respingere a acţiunii ca nedovedită sau de admitere a acesteia dacă se aprecia că reclamanta a probat întinderea pretenţiilor cu contractele dintre aceasta şi SC F.C. SRL.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Deşi invocă drept motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nu precizează care este dispoziţia legală greşit aplicată ori încălcată de către instanţa de apel. În fapt, recurenta tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză, recursul vizând aspecte de eventuală netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
În speţă, probele administrate de către reclamantă nu au fost în măsură să formeze convingerea instanţei pentru admiterea acţiunii. Dar chiar şi un probatoriu sărac, incomplet sau neconvingător nu este sinonim cu lipsa acestuia. Şi, oricum, acesta nu poate fi un motiv care să se poată încadra în temeiul juridic invocat de către recurentă, anume art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Târgovişte - prin Cabinet Individual de Insolvenţă C.I. împotriva Deciziei nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Târgovişte - prin Cabinet Individual de Insolvenţă C.I. împotriva Deciziei nr. 106/Ap din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1229/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1232/2010. Comercial. Pretenţii. Contestaţie... → |
|---|
