ICCJ. Decizia nr. 124/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 124/2010
Dosar nr. 21749/3/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Prin Decizia comercială nr. 259 din 26 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A.A.R. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 13016 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SRL Slatina.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu valoare de contract-cadru, obiectul fiecărei prestaţii urmând a se stabili cu prilejul comenzilor pârâtei, acceptate de reclamantă, ori, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei comenzi a pârâtei şi deci, reclamanta nu a dovedit existenţa şi întinderea obligaţii de plată a preţului.
S-a mai reţinut că, înştiinţarea ce cuprinde obligarea pârâtei la virarea sumei de 60.000 lei în contul reclamantei nu valorează o recunoaştere a datoriei, în lipsa referinţelor cu privire la ce anume reprezintă această sumă.
De asemenea, persoana care semnează în numele pârâtei nu are calitatea de administrator al acesteia.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs solicitând, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea cu reţinere, criticile vizând atât motive prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cât şi prevăzute de art. 304 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., recurenta susţinând că procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului.
Astfel, se solicită a se constata că hotărârea instanţei de apel nu cercetează cauza în fond sub toate aspectele de fapt şi de drept invocate de reclamantă şi nici nu analizează raportul dedus judecăţii prin prisma probelor administrate, ci, se mulţumeşte să reitereze în considerente aceleaşi aspecte expuse de prima instanţă în sentinţa pronunţată, soluţionând cauza cu neobservarea înscrisurilor noi depuse şi fără să facă trimitere la acestea, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine, de asemenea, că instanţele s-au pronunţat pe anumite aspecte care nu au fost puse în discuţie, dar şi pe aspecte cu care nu au fost învestite, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, hotărârea suportând critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Totodată, instanţa de apel a încălcat principii fundamentale ce guvernează procesul: principiul legalităţii, principiul aflării adevărului, întrucât nu există concordanţă între realitatea împrejurărilor ce reiese din probele administrate şi concluziile la care au ajuns instanţele de judecată, principiul nemijlocirii în administrarea probatoriilor, principiul rolului activ, întrucât a depăşit atribuţiile ce îi reveneau.
Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 46 C. com., coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, conform cărora factura este un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea cumpărătoarei/vânzătoarei şi reprezintă un mijloc de probă privitor la operaţiunea facturată.
Se arată că semnătura de pe contract, deşi nu a fost contestată ca neaparţinând reprezentantului legal al pârâtei a făcut obiectul analizei instanţei, deşi obiectul îl constituia o acţiune în pretenţii, ajungându-se la concluzia eronată că acţiunea nu aparţine debitoarei.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC A.A.R. SRL Bucureşti a chemat în judecată pârâta SC A.N. SRL Slatina solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 180.347,60 lei contravaloare facturi emise şi neachitate pentru marfa livrată, precum şi penalităţi de întârziere.
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 57 din 21 februarie 2007 prin care reclamanta în calitate de vânzătoare îi acordă pârâtei în calitate de cumpărătoare dreptul pentru valorificarea tuturor produselor sale, comandate de pârâtă în prealabil. Contractul s-a încheiat pe o durată de 11 luni, până la 31 decembrie 2007, pentru o valoare minimă estimată, fără TVA, de 240,000 lei/an, constituind volumul de marfă ce este previzionat a fi vândut către cumpărător. Această valoare a fost modificată ulterior prin actul adiţional nr. 1 din 1 iulie 2007.
Reclamanta a depus în probaţiune facturile pe care susţine că le-a emis în temeiul contractului menţionat anterior precum şi un script intitulat „înştiinţare" provenind de la pârâtă, prin care aceasta recunoaşte existenţa datoriilor faţă de reclamantă, pe care se obligă să le achite în mod eşalonat, începând cu 7 septembrie 2007.
Pârâta a solicitat termen pentru apărare şi, deşi cererea a fost încuviinţată, nu s-a formulat întâmpinare.
Prima instanţă, prin sentinţa comercială nr. 13.016 din 27 noiembrie 2008, a respins acţiunea reclamantei pe considerentul că facturile depuse nu au fost acceptate la plată în mod expres pentru a putea fi reţinute ca mijloc de probă împotriva pârâtei, potrivit art. 46 C. com., şi că nu se demonstrează existenţa comenzilor din partea cumpărătoarei.
De asemenea, înscrisului numit „înştiinţare" nu i-a fost recunoscută valoarea probatorie, lipsindu-i data şi valoarea datoriei, iar pe de altă parte fiind semnat de o persoană care nu are calitate de administrator al societăţii în coroborare cu actul emis de R.C.
Soluţia a fost menţinută în apel, prin preluarea în considerentele deciziei, a celor reţinute de prima instanţă, fără analizarea înscrisurilor noi depuse în probaţiune de reclamantă, respectiv a comenzilor de produse întocmite de către pârâtă şi a înscrisurilor depuse în şedinţa publică din 24 februarie 2009 (extrase de cont privind plăţi parţiale).
Instanţa de apel, ignorând probele administrate în primă instanţă, cât şi în faţa sa, cărora nu le-a acordat nici măcar valoarea unor începuturi de dovadă, precum şi faptul că pârâta nu a infirmat starea de fapt expusă de reclamantă, nu a contestat valoarea şi provenienţa debitului, deşi a solicitat termen pentru apărare în faţa tribunalului, a pronunţat o soluţie nelegală.
Decizia pronunţată în apel nu răspunde criticilor apelantei, încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., şi este lipsită de temei legal întrucât, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 46 şi urm. C. com., cu referire la probele în materie comercială, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Întrucât hotărârea s-a dat fără ca fondul litigiului să fie analizat în vederea realizării cercetării judecătoreşti depline care să stabilească existenţa raporturilor juridice dintre părţi şi a obligaţiilor derivând din acestea, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ., se va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei din apel şi trimiterii apelului spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La pronunţarea acestei soluţii s-a ţinut seama de faptul că reclamanta prin înscrisurile depuse în probaţiune a realizat un început de dovadă scrisă. Astfel, unele facturi sunt însoţite de comenzi, alte înscrisuri (extrase de cont) au fost depuse în dovedirea unor plăţi parţiale efectuate de pârâtă, înscrisuri care pot fi suplinite şi cu administrarea altor mijloace de probă (proba cu martori, prezumţiile, expertiza, dacă se impune, corespondenţa comercială etc.) pentru aflarea adevărului în cauză.
De asemenea, se va analiza în ce măsură înscrisul intitulat „înştiinţare" are legătură cu contractul nr. 57 din 21 februarie 2007 şi dacă poate valora mărturisire, cert fiind că, potrivit art. 57 alin. (2) C. com., data înscrisului sub semnătură privată poate fi stabilită prin orice mijloc de probă arătat de art. 46 C. com.
Persoana care a angajat societatea pârâtă prin semnarea contractului de vânzare - cumpărare folosind ştampila firmei, în calitate de director, se regăseşte în „înştiinţarea" de recunoaştere a datoriei, cât şi în împuternicirea avocaţială depusă la dosarul primei instanţe unde numitul D.S. figurează ca administrator al SC A.N. SRL, toate cele 3 înscrisuri purtând şi ştampila societăţii, numele acestei persoane fiind identic cu cel al asociatului unic aşa cum se regăseşte acesta în informaţiile oferite de O.N.R.C. prin accesarea serviciului R.O., care nu constituie însă certificat constatator potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1990.
În această privinţă, chiar dacă nu s-a contestat în speţă, îndoiala instanţei cu privire la calitatea de reprezentant a societăţii pârâte putea fi lămurită prin obţinerea unor informaţii certificate de la R.C. de la sediul pârâtei.
În privinţa facturilor se va reţine că acceptarea acestora poate fi expresă sau tacită, în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura.
În consecinţă, în scopul aflării adevărului juridic în cauza dedusă judecăţii, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa va folosi orice mijloc de probă permis de lege, urmărind să stabilească dacă în baza contractului de vânzare - cumpărare pârâta a emis comenzi de livrare a bunurilor, dacă acestea au fost executate de reclamantă şi care este totalul bunurilor livrate şi facturate, precum şi în ce măsură acestea au fost achitate de cumpărător, debitul actual şi dacă între părţi s-au stabilit raporturi comerciale şi în baza altor contracte, această împrejurare în corelaţie cu „înştiinţarea" emisă de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.A.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 259 din 26 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 158/2010. Comercial → |
|---|
