ICCJ. Decizia nr. 162/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 162/2010
Dosar nr. 839/36/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, reclamanta F.C. a solicitat, evacuarea pârâtei C.C., actualmente D.C.S.C., din imobilul, situat în satul de vacanţă Constanţa, denumit M.B. (croitorie).
Prin sentinţa civilă nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie invocată de pârâtă şi pe fond, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 6048 din 29 septembrie 2006 a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 98 din data de 16 aprilie 2007.
Împotriva acestei decizii, reclamanta F.C. a formulat recurs iar prin Decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 261/36/2007, a fost admis recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva deciziei nr. 98 din 16 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Decizia recurată fiind casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte a apreciat că, în cauză, nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt care să expliciteze rapoartele dintre părţi de la momentul afilierii şi până la dezafiliere, din perspectiva dispoziţiilor speciale incidente, Legea nr. 109/1996, a consecinţelor ce decurg sub aspectul patrimoniului părţilor, la data afilierii şi la data dezafilierii.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 14 din 5 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 839/36/2008, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă F.C. împotriva sentinţei civile nr. 6048 din data de 29 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosarul nr. 915/Com/2006, în contradictoriu cu intimata – pârâtă D.C.S.C.
În motivarea deciziei, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că instanţa de fond a analizat şi argumentat în fapt şi drept fundamentul respingerii acţiunii.
Reclamanta a susţinut că este proprietara imobilului în litigiu în temeiul art. 177 din Legea nr. 109/1996 în vigoare la data dezafilierii dar din expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că procedura de dezafiliere nu s-a desfăşurat şi nu şi-a produs efectele, iar în evidenţele contabile ale celor două, D.C. şi F., nu sunt înregistrate modificări patrimoniale ca urmare a pretinsei dezafilieri.
Deasemenea, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu; imobilul în litigiu nu este ocupat de pârâtă ci de către SC B.F.D. SRL în baza unui contract de închiriere necontestat de reclamantă.
Împotriva deciziei civile nr. 14/ Com/5 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs reclamanta F.C., fără a indica, expres, motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe care îşi întemeiază această cerere, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului şi a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că prin Decizia atacată instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât prin Decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanţa să stabilească împrejurările de fapt care să expliciteze raporturile dintre părţi din perspectiva dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 109/1996.
Deşi au fost administrate probe noi din care rezultă că au fost şi sunt proprietarii imobilului C.B., instanţa a apreciat că nu au fost administrate probe în condiţiile art. 1169 C. civ., fără a arăta de ce autorizaţia de construire, Decizia de atribuire teren, procesul – verbal de recepţie, actele de plată ale construcţiilor efectuate de U.J.C.C. în calitate de beneficiar nu sunt acte de dovedire a proprietăţii.
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind încălcate dispoziţiile art. 201 C. proc. civ., întrucât instanţa a reţinut din expertiza efectuată o stare de drept de competenţa exclusivă a instanţei şi nu a expertului inginer constructor.
Instanţa a dat, în funcţie de probele depuse la dosar o hotărâre greşită privind aplicarea normei imperative a art. 177 din Legea nr. 109/1996, luând în considerare afirmaţia expertului în sensul că nu avut loc dezafilierea.
Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 977 C. civ., reţinând că imobilul nu este folosit de pârâtă ci de un chiriaş dar închirierea a avut loc după dezafiliere fără acordul proprietarului F. iar pe rolul Tribunalului Constanţa există o acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere.
Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii fiind nesocotite dispoziţiile deciziei nr. 1060/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Instanţa a reţinut greşit situaţia de fapt fără a ţine cont că pârâta încasează chirie în urma unui contract încheiat după dezafiliere.
Intimata – pârâtă D.C.S.C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, iar motivele invocate de recurent nu se regăsesc în cele prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ.
Instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că a administrat noi probe şi a stabilit situaţia de fapt şi drept. Având în vedere că ambele părţi în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului iar pentru stabilirea acestui drept se impune cercetarea şi compararea titlurilor, acolo unde exista, iar acest lucru excede cadrului procesual respectiv evacuarea, instanţele de fond în mod corect au respins acţiunea în evacuare a reclamantului.
Examinând recursul reclamanţilor prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Recurenta s-a mulţumit să dezvolte motivele de recurs fără însă a indica dispoziţiile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., dar criticile invocate pot fi încadrate în raport de dispoziţiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, art. 304 pct. 8 vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii dar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta critică stabilirea stării de fapt înainte şi după dezafiliere şi de aprecierea greşită a probelor, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului.
Nu se poate susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât după casarea cu trimitere a administrat proba cu acte şi expertiza tehnică pentru a putea stabili raporturile dintre părţi şi consecinţele ce decurg sub aspectul patrimoniului părţilor, în limita cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.
Recurenta este în eroare asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii şi nicidecum a obiectului dedus judecăţii, iar sub acest aspect soluţia este dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale, instanţa pronunţându-se asupra cererii de evacuare în raport de temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată dosar nr. 915/2006 al Tribunalului Constanţa şi cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., ţinând cont de Decizia comercială nr. 1060 din 13 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Următorul motiv de recurs ar putea fi catalogat ca aparţinând motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu toate că în dezvoltarea acestui motiv recurenta se referă din nou la situaţia de fapt şi aprecierea probelor.
Recurenta susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 201 C. proc. civ., şi art. 177 din Legea nr. 109/1996 întrucât din cuprinsul expertizei instanţa a reţinut greşit că „dezafilierea nu s-a desfăşurat şi nu şi-a produs efectele iar stabilirea acestei stări de fapt şi drept este de competenţa instanţei şi nu a expertului". Această critică vizează de fapt interpretarea greşită a probelor, aspect ce nu poate fi valorificat pe calea recursului, instanţa de apel dând eficienţă dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, probă ce a fost analizată în raport de întreg materialul probator administrat raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 177 din Legea nr. 109/1996 invocate de recurentă.
Nu se poate susţine că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 977 C. civ., în raport de contractele de închiriere depuse la dosar de intimată întrucât acţiunea promovată a avut ca obiect evacuarea pârâtei care însă nu se află în posesia imobilului.
Valabilitatea contractelor de închiriere face obiectul altor acţiuni iar invocarea încălcării dispoziţiilor art. 977 C. civ., în raport de contractele enumerate de recurent nu are suport legal.
Ultimul motiv de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii şi faptul că, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ori se constată că, în speţă, instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva motivelor de apel formulate în limitele stabilite în art. 294 – art. 295 C. proc. civ., şi cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., ţinând cont însă de obiectul cererii de chemare în judecată, căruia i-a dat o corectă calificare, conform cu cele stabilite de reclamantă în exerciţiul dreptului său procesual de dispoziţie.
În concluzie, având în vedere motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în concordanţă cu dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., rezultă că, în cauză judecătorii au stăruit în stabilirea situaţiei de fapt, prin administrarea probelor pe care le-au considerat necesare, motivând concludent hotărârea, conform art. 261 C. proc. civ., iar cenzurarea, stabilirea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor administrate, ceea ce de fapt se critică, neputând face obiectul recursului, faţă de caracterul nondevolutiv al acestuia.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, iar, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei – pârâte cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a solicitat şi dovedit prin înscrisurile depuse la doar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F.C., împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 14 din 5 martie 2009, ca nefondat.
Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatei – pârâte D.C. Constanţa suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 158/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 176/2010. Comercial → |
|---|
