ICCJ. Decizia nr. 1475/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1475/2010
Dosar nr. 7129/1/2009
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 10082 din 17 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei SC A.H. SRL Feteşti, obligând pârâta SC A. SA la plata sumei de 49.576 RON şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 25 aprilie 2003 până la data achitării efective. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de tranzacţie dintre părţi şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 232 din 21 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apel ambelor părţi, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a dispus rezoluţiunea contractului de tranzacţie nr. 683 din 25 aprilie 2003 şi a respins cererea de acordare a daunelor-interese ca nefondată, dispunând compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
Prin decizia nr. 750 din 6 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială a admis recursul declarat de pârâtă şi a casat decizia recurată, reţinând în speţă, incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, nemotivarea hotărârii date de instanţa de apel.
Prin decizia nr. 334 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, după casare, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtei schimbând în parte încheierea din 12 martie 2007 şi sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere rezoluţiunea contractului de tranzacţie şi, în consecinţă, a respins cererea de rezoluţiune ca prescrisă; a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune privind obligarea la plata sumei de 495.761,5 lei şi a dobânzii legale aferente, respingând cererea în despăgubire ca prescrisă. Totodată instanţa de apel a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate relative la rezoluţiunea contractului de tranzacţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut că, în speţă, este vorba despre două excepţii de prescripţie diferite, respectiv, prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute în art. 3 lit. a) şi, respectiv, prescripţia dreptului de a solicita plata despăgubirilor în sumă de 49.576 lei şi a dobânzii aferente de 22.822,21 lei.
Astfel, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a cere rezoluţiunea contractului de tranzacţie pentru neexecutarea obligaţiei prevăzute în art. 3 lit. a), întrucât dreptul a luat naştere la data încheierii tranzacţiei şi nu a intervenit nici o cauză de întrerupere conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia s-a împlinit la data de 25 aprilie 2006, astfel încât excepţia este întemeiată atâta timp cât acţiunea a fost introdusă la data de 13 septembrie 2006, deci, după împlinirea prescripţiei extinctive.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a sumei de 49.576 lei şi dobânzii aferentă de 22.822,21 lei, Curtea de apel a reţinut că şi aceasta este prescrisă, întrucât recunoaşterea pârâtei din procesul verbal de executare din 13 aprilie 2005 la care face referire instanţa de fond încheiat în Dosarul de executare nr. 476/2002 nu are caracterul unei recunoaşteri deoarece face referire la un debit anterior încheierii tranzacţiei. Totodată, instanţa de apel a reţinut că executarea silită începută în dosarul de executare menţionat s-a perimat, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 16 alin. ultim din Decretul 167/1958, care prevăd că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost anulată sau s-a perimat . În plus, prin sentinţa nr. 2835 din 27 octombrie 2005, Judecătoria Călăraşi a admis contestaţia la executare a pârâtei şi s-au anulat toate formele şi actele de executare din Dosarul de executare nr. 476/2002.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 septembrie 2009, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Recurenta a arătat că instanţa de apel nu a respectat limitele fixate pentru rejudecare prin decizia de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a arătat că, prin decizia de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca instanţa de apel să expună, în motivare, situaţia de fapt reţinută cu referire concretă la probatoriile administrate. Din această perspectivă, instanţa de apel a încălcat dispoziţia instanţei de recurs, întrucât a administrat exclusiv probatoriile invocate de apelanta-pârâtă.
2. Recurenta a arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul 167/1958, respectiv, fără să analizeze conţinutul contestaţiei la executare ce a făcut obiectul Dosarului de executare nr. 3197/2005 şi care a fost soluţionat prin sentinţa nr. 2835 din 27 octombrie 2005 de către Judecătoria Călăraşi, contestaţie în cuprinsul căreia pârâta a făcut o recunoaştere fără echivoc a contractului de tranzacţie în litigiu.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reţine că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
1. Înalta Curte reţine că primul motiv de recurs vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, în speţă nefiind vorba despre nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că decizia atacată este motivată prin raportare la soluţia pronunţată de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive. Ca atare, fiind vorba despre un incident procedural, în speţă, o excepţie de ordine publică, instanţa de apel nu putea să mai analizeze situaţia de fapt care viza fondul litigiului supus dezbaterii.
2. Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, relativ la greşita interpretare a legii de către instanţa de apel, Curtea reţine că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; (...) b) prin introducerea unor cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească sau la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.
Din interpretarea acestui text de lege se reţine că legiuitorul consacră trei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cauze care vizează fie prescripţia executării dreptului la acţiune în justiţie - respectiv, cauzele prevăzute la litera b), fie prescripţia extinctivă a dreptului de a cere executarea silită - respectiv, cazul de la litera c), fie ambele feluri de prescripţie extinctivă - cazul prevăzut la lit. a).
Ca atare, recunoaşterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă, în speţă, intimata-pârâtă, este caz de întrerupere atât a cursului prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Totodată se reţine că alineatul final al art. 16 din Decretul nr. 167/1958 vizează exclusiv cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzute la lit. b) şi c), recunoaşterea, ca act unilateral de voinţă neputând fi anulată, respinsă sau perimată şi nici retractată de cel care a făcut-o.
Faţă de interpretarea textelor de lege făcută în precedent, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a textului art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că recunoaşterea pârâtei a fost făcută printr-un proces-verbal de executare care s-a perimat făcând astfel confuzie între actul începător de executare - procesul-verbal de executare, şi recunoaşterea debitorului, ca acte juridice diferite şi, deci, cu regim juridic diferit din perspectiva cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive reglementate de textul de lege menţionat.
Astfel, Înalta Curte reţine că în privinţa recunoaşterii făcută de debitor, ca şi cauză întreruptivă în lumina art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească nu este chemată să analizeze decât caracterul clar, concis, în sensul de expres, neechivoc al acesteia. Prin urmare, simpla constatare a faptului că declaraţia de recunoaştere a debitorului este neechivocă şi explicită este suficientă pentru a se reţine aplicarea cazului de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nemaifiind necesară analiza cursului urmat de actul de executare - în ipoteza în care o atare recunoaştere expresă este dată printr-un act de executare, în sensul analizei condiţiilor impuse de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în afara procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 13 aprilie 2006 în Dosarul de executare nr. 476/2002, recurenta-reclamantă a invocat şi a supus atenţiei instanţelor de fond şi contestaţia la executare formulată de intimata pârâtă în Dosarul nr. 3197/2005 al Judecătoriei Călăraşi, contestaţie în care s-a acordat prim termen la data de 15 septembrie 2005 (filele 34-37 din dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială), act juridic în cadrul căruia intimata a recunoscut obligaţiile înscrise în contractul de tranzacţie nr. 683 din 25 aprilie 2003.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat conţinutul acestui înscris depus de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, înscris care cuprinde o recunoaştere expresă o obligaţiilor pe care intimata şi le-a asumat prin contractul de tranzacţie ce face obiectul prezentului litigiu.
Ca atare acest înscris valorează recunoaştere în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, neputând fi reţinută apărarea intimatei în sensul că nu se face referire la actul recunoscut, având în vedere că recunoaşterea vizează expres obligaţiile din contractul de tranzacţie din 25 aprilie 2003.
Nici susţinerea în sensul că recunoaşterea a fost făcută cu alt scop, respectiv pentru a contracara executarea silită, nu poate fi primită, întrucât actul în care a fost dată viza tot executarea contractului de tranzacţie ce face obiectul prezentului litigiu.
Pentru considerentele mai sus invocate, reţinând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe .
În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte pune în vedere instanţei de apel ca, la rejudecare să soluţioneze cauza pe fond prin analiza situaţiei de fapt astfel cum aceasta rezultă din probatoriile administrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Feteşti împotriva Deciziei comerciale nr. 334 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1474/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1476/2010. Comercial → |
|---|
