ICCJ. Decizia nr. 1499/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1499/2010
Dosar nr. 4/101/2005
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 decembrie 2005 reclamanta SC Y. SRL, Italia - Magnago, cheamă în judecată pe pârâta SC M. SRL, Drobeta Turnu Severin, solicitând instanţei să fie obligată pârâta la plata sumei de 32.178,73 euro, reprezentând contravaloare marfă livrată şi neachitată, şi la plata de dobânzi în sumă de 4.822,298 euro şi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 178/C din 13 aprilie 2007 Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, admite în parte excepţia prescripţiei extinctive, invocată de pârâtă cu privire la dreptul de acţiune al reclamantei, şi constată prescrisă acţiunea reclamantei pentru sumele scadente la 15 august 2001, de 14.532.000 lire italiene, la 15 septembrie 2001, de 14.532.000 lire italiene, la 15 octombrie 2001, de 14.532.000 lire italiene şi la 15 noiembrie 2001, de 14.532.000 lire italiene, şi respinge acţiunea pentru aceste sume; constată neprescrisă acţiunea pentru sumele scadente la 15 decembrie 2001 şi 15 ianuarie 2002, de câte 14.532.000 lire italiene fiecare, şi disjunge judecarea cauzei pentru aceste sume spre a se stabili conformitatea preţului cu dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 24/1991, prilej cu care urmează a se soluţiona şi cererile accesorii cu privire la dobânzile aferente şi cheltuielile de judecată.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că termenul de prescripţie în vânzarea internaţională de mărfuri este de 4 ani, termen care - în speţă - începe să curgă de la momentul scadenţelor stabilite în factura externă, respectiv de la 15 august 2001, 15 septembrie 2001, 15 octombrie 2001 şi 15 noiembrie 2001, fiind împlinit la data introducerii acţiunii, 8 decembrie 2005, dar constatând neîmplinit termenul de prescripţie ce curge de la 15 decembrie 2001 şi 15 ianuarie 2002.
Prin sentinţa comercială nr. 46 din 8 februarie 2008 Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ admite, în parte acţiunea reclamantei, omologhează în parte raportul de expertiză întocmit de expertul M.M. şi obligă pârâta să achite reclamantei suma de 2.296 euro cu titlu de cotă parte preţ neprescris, respingând cererea privind plata de dobânzi, cu 612 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reţinând - în acest sens - că preţul real al maşinii de cusut Y. este de 1.470 euro, nefiind dovedit că maşinile de cusut erau second-hand, că din valoarea totală s-a achitat deja suma de 4.870 euro şi că, din suma rămasă, numai sumele scadente la 15 decembrie 2001 şi 15 ianuarie 2002 urmează a fi achitate, ca nefiind prescrise, precum şi că, preţul datorat fiind stabilit abia prin prezenta hotărâre, pârâta nu poate fi obligată la dobânzi decât după rămânerea definitivă a acesteia.
Prin decizia nr. 256 din 1 octombrie 2008 Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţelor menţionate, care formează un tot unitar, şi pe care le schimbă în tot în sensul că admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta la plata sumei de 32.128,73 euro reprezentând debit şi 4.822,92 euro reprezentând dobânzi, cu 1.200 euro cheltuieli de judecată în sarcina intimatei pârâte, reţinând că, întrucât Italia nu a aderat la Convenţia de la New York din 1974 privind prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri, modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992 se va aplica, în ce priveşte determinarea termenului de prescripţie, legea vânzătorului, respectiv legea italiană, adică dispoziţiile Codului civil italian conform cărora termenul de prescripţie este de 10 ani, astfel că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtă, a fost greşit admisă de prima instanţă; reţine instanţa şi că, plătind o parte din preţ pentru marfa livrată şi primită, intimata pârâtă şi-a dat implicit acordul cu privire la toate elementele vânzării, inclusiv cu privire la preţ, pe care nu l-a contestat decât cu ocazia judecăţii, astfel că judecătorul fondului şi-a depăşit limitele competenţei sale când a stabilit un alt preţ al vânzării decât cel înscris în factura acceptată la plată; mai reţine instanţa de apel şi că, faţă de nedovedirea veridicităţii înţelegerii din 4 noiembrie 2008 de eşalonare şi reducere a plăţii, intimata pârâtă ar datora întreaga sumă înscrisă în factură, dar urmează a plăti doar atât cât a cerut reclamanta.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii în parte a apelului declarat de reclamantă, desfiinţarea sentinţei nr. 178/C din 13 aprilie 2007 şi parţial a sentinţei nr. 46 din 8 februarie 2008 pronunţate de prima instanţă şi admiterea în parte a acţiunii cu obligarea pârâtei la plata sumei de 2.296 euro cu titlu cotă preţ, respingând cererea de acordare a dobânzilor.
În fundamentarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru greşita interpretare a contractului dintre părţi căruia i-a schimbat natura şi înţelesul, dând eficienţă facturii emise de reclamanta intimată, deşi aceasta nu poartă datele de identificare ale cumpărătorului - recurenta de faţă - şi nici nu este semnată de vreun reprezentant al acestuia.
Recurenta critică instanţa de control judiciar şi pentru greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 55 din Convenţia de la Viena din 1980 privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri, ratificată atât de România cât şi de Italia, reţinând incorect că părţile la contract ar fi stabilit un anumit preţ pentru utilajele vândute, acesta determinându-se, în fapt, abia de către instanţa de fond, care a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. stăruind în aflarea adevărului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.
Se constată, în acest sens, că prin declaraţia de recurs, pe de o parte, recurenta recunoaşte că între părţi s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare cu element de extraneitate în formă simplificată, respectiv aceea a comenzii urmată de executare, iar, pe de altă parte, aceasta nu critică instanţa de apel pentru respingerea excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamantei intimate, invocată la fond de pârâta recurentă şi admisă greşit de prima instanţă la 13 aprilie 2007, faţă de incidenţa în cauză a dispoziţiilor Codului civil italian - art. 2946 - ca lege a vânzătorului, conform art. 88 coroborat cu art. 91 lit. h) din Legea nr. 105/1992, ca şi potrivit art. 10 alin. (1) lit. d) raportat la art. 4 alin. (1) şi (2) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, ratificată atât de România cât şi de Italia, în vigoare la momentul încheierii contractului din litigiu, dispoziţii ce prevăd un termen de prescripţie de 10 ani, cum judicios a stabilit instanţa de apel.
Examinând criticile avansate de recurentă în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din examinarea actelor dosarului se constată că acestea nu sunt fondate, instanţa de apel interpretând corect factura nr. 1315 din 11 iulie 2001 emisă de reclamantă intimată, care conţine atât numărul de maşini livrate, cât şi preţul aferent, precum şi scadenţele (filele 6-8 dosar fond), ca şi identificarea cumpărătorului - recurenta de faţă, factură necontestată de recurentă, care a şi efectuat, în baza acesteia, o plată parţială prin virament transfrontalier la data de 10 septembrie 2001 (filele 10 verso şi 11 dosar de fond), plată de natură să exprime tocmai confirmarea de către recurenta pârâtă a menţionatei facturi.
Nu sunt fondate nici criticile recurentei întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputându-se reţine o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 55 din Convenţia de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, instanţa criticată reţinând în mod judicios că prima instanţă - procedând la stabilirea preţului contractual - a încălcat limitele investirii sale prin acţiunea introductivă, cu atât mai mult cu cât pârâta recurentă nu a formulat o cerere reconvenţională în acest sens, iar în factura nr. 1315 din 11 iulie 2001 este precizat preţul de vânzare, preţ care, de la data facturii şi a efectuării plăţii parţiale de către recurenta pârâtă la 10 septembrie 2001 şi până la data promovării acţiunii, nu s-a dovedit a fi fost contestat de către aceasta, astfel că dispoziţiile art. 55 din Convenţia de la Viena din 1980, evocată, nici nu sunt incidente.
Faţă de cele de mai sus, criticile recurentei împotriva deciziei recurate nefiind întemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de pârâta recurentă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
Ca parte căzută în pretenţii, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatei reclamante suma de 1.200 euro, respectiv 4.998 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva Deciziei nr. 256 din 1 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la 4.998 lei cheltuieli de judecată către intimata SC Y. SRL Italia - lichidator G.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1490/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1550/2010. Comercial → |
|---|
