ICCJ. Decizia nr. 1550/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1550/2010
Dosar nr. 11097/118/2007
Şedinţa publică de la 5 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1891/2008, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA împotriva pârâtei SC C. SRL ca nefondată.
Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere din 17 februarie 1993, a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 27 aprilie 1998, având ca obiect spaţiul comercial - magazinul nr. 35 situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, parter şi a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 27 aprilie 1998, având ca obiect magazinul situat în Mamaia, Complex Cazino.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că primul motiv de nulitate - respectiv cauza ilicită - dat de dubla calitate a numitului D.L. de asociat majoritar, administrator la societatea pârâtă şi de membru în Consiliul de Administraţie al societăţii reclamante nu a fost dovedit prin probatoriile administrate.
S-a mai reţinut că pretinsa viciere prin dol a consimţământului constituie o nulitate relativă, iar încălcarea obligaţiei de a se abţine atrage doar răspunderea administratorului, iar nu nulitatea actului.
De asemenea, s-a mai reţinut că prin argumentele aduse în susţinerea motivului de nulitate ce a constat în cauza ilicită se tinde la anularea hotărârii adunării generale, iar instanţa nu a fost învestită cu o asemenea cerere.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 9 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa apelului a reţinut că reclamantei i s-au respectat drepturile procesuale, fiind în căderea judecătorului să aprecieze dacă probatoriile propuse sunt de natură a duce la dezlegarea pricinii, iar pe de altă parte unele dintre acestea au fost încuviinţate şi administrate de instanţa de apel.
Pe fondul pricinii s-a constatat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 49 alin. (1), art. 100 alin. (1) şi (4), art. 103 alin. (1), art. 104 alin. (5) şi art. 145 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 întrucât, la fata încheierii contractului de asociere în participaţiune - 17 februarie 1993 - numitul D.L. nu avea calitatea de administrator la SC C. SA, iar calitatea de asociat la SC C. SRL a dobândit-o în anul 1997.
S-a mai apreciat că susţinerile privitoare la pretinsa închiriere/subînchiriere/ sub - administrare a spaţiilor comerciale ce fac obiectul contractelor, precum şi aşa-zisele investiţii la acestea nu sunt motive de nulitate absolută a contractelor, ci mai degrabă de anulare a hotărârii adunării generale, care fiind în vigoare este obligatorie pentru toţi acţionarii.
Împotriva deciziei, reclamanta a formulat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
1. Aşa cum rezultă din considerentele deciziei instanţa de apel găseşte, oarecum, inadmisibilă acţiunea dedusă judecăţii pentru că hotărârea A.G.A. nu a fost desfiinţată prin procedura Legii nr. 31/1990, situaţie ce ar atrage imposibilitatea reformării actelor juridice subsecvente pe calea constatării nulităţii lor absolute, chiar dacă se invocă cauza ilicită şi frauda la lege.
2. În mod eronat, instanţa de apel a respins cererea privind suplimentarea probei testimoniale, aptă de a întări convingerea că Dobrescu Lucian s-a aflat într-o vădită incompatibilitate, astfel că nu s-au stabilit condiţiile concrete în care s-a încheiat contractului de asociere în participaţiune.
3. Conflictul de interese defăimat prin acţiune atrage nu numai o nulitate relativă pentru dol prin reticenţă, iar eventualele sancţiuni ale administratorului vinovat de încălcarea art. 103 din Legea nr. 31/1990 nu se pot limita numai la atragerea răspunderii acestuia, instanţa ignorând prevederile art. 5, art. 948 pct. 4, art. 966, art. 968 şi art. 970 C. civ.
Recurenta susţine că instanţele au omis să examineze un fapt esenţial în configurarea fraudei la lege sau a cauzei ilicite şi imorale şi anume, acela că la data încheierii contractului de asociere societatea avea capital majoritar de stat.
Reluând aspectele de fapt cu privire la cele două spaţii comerciale, reclamanta concluzionează că legea a fost fraudată şi în sensul art. 5 C. civ.
4. Chiar dacă s-ar reţine că D.L. nu ar fi deţinut calitatea de administrator real al SC C. SRL la data încheierii contractelor, este evident că nulitatea operează nu neapărat în virtutea legii speciale, ci mai ales în virtutea dreptului comun.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitatea invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Susţinerile recurentei potrivit cu care, din considerentele deciziei atacate, s-ar deduce că demersul său judiciar - concretizat prin acţiunea dedusă judecăţii - apare ca fiind inadmisibil, în condiţiile în care nu s-a procedat la desfiinţarea hotărârii adunării generale sunt eronate.
Rezultă în mod clar din considerentele deciziei - considerente ce sunt în deplin acord cu dispozitivul - că, deşi reclamanta a invocat motive de nulitate absolută a actelor subsecvente hotărârii A.G.A., argumentele aduse în susţinerea acestora reprezintă de fapt, veritabile critici de natură a atrage anularea hotărârii adunării generale.
Or, hotărârea adunării generale nu a fost atacată şi câtă vreme este în vigoare, efectele ei sunt obligatorii pentru toţi acţionarii.
Cu privire la pretinsa nulitate a contractelor ce fac obiectul acţiunii, instanţa apelului a constatat în mod just că motivele invocate în nulitatea contractelor nu sunt de natură a atrage desfiinţarea acestora; nefiind contemporane momentului încheierii lor, condiţie esenţială în cazul nulităţii absolute.
2. Nici critica privind respingerea greşită a cererii de suplimentare a probatoriilor nu poate fi primită câtă vreme este atributul instanţei de apel ca, în cadrul căii de atac devolutive a apelului, să aprecieze asupra oportunităţii, necesităţii ori concludenţei probelor solicitate.
Cât timp, recurenta nu sesizează o încălcare a legii - pe acest aspect - ci susţine doar chestiuni ce vizează stabilirea situaţiei de fapt, instanţei de recurs nu-i este îngăduit a le lua în examinare, ştiut fiind că rolul acesteia este limitat strict la motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
3. Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa apelului nu a ignorat dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ. referitoare la cauza ilicită, nici pe cele ale art. 966 C. civ. ce privesc obligaţia fără cauză sau cauza falsă şi nici prevederile art. 968 C. civ., ci dimpotrivă a statuat că cerinţele textelor de lege menţionate nu sunt îndeplinite în cauză.
De asemenea, în mod just, s-a reţinut că pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 103 din Legea nr. 31/1990 nu este de natură a atrage nulitatea actelor ce fac obiectul judecăţii şi că, în măsura în care s-ar demonstra un conflict de interese, respectiv un interes personal, contrar cu cel al societăţii, sancţiunea aplicabilă constă în atragerea răspunderii administratorului aflat în această situaţie, neavând relevanţă că societatea avea sau nu capital majoritar de stat.
4. Cu privire la faptul că, în cazul în care s-ar fi constatat că prevederile Legii nr. 31/1990 nu sunt aplicabile în cauză ar fi devenit incidente normele dreptului comun în materie de nulitate, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a constatat în mod just că cerinţele acestora nu sunt îndeplinite în cauză, în condiţiile în care argumentele aduse în susţinerea lor se limitează la prevederi specifice Legii nr. 31/1990.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SA Constanţa împotriva deciziei civile nr. 9/COM din 2 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1499/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1553/2010. Comercial → |
|---|
