ICCJ. Decizia nr. 188/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 188/2010
Dosar nr. 5752/3/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 17069 din 2 octombrie 2002, reclamanta SC C.I.T.C. SA a chemat în judecată pe pârâtul I.R.S., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 9.132.284.617 lei (rol) reprezentând o creanţă rezultată din efectuarea de lucrări de antrepriză în baza contractului din 25 septembrie 1998.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare din 25 septembrie 1998 având ca obiect o cotă parte (S+P+6E) din blocul nr. 1, tronsonul nr. 1, ansamblul L.C.V, reclamanta obligându-se să finalizeze acest bloc până la predarea către cumpărător, preţul stabilit fiind de 9.675.698.831 lei.
De asemenea, cumpărătorul era obligat să deconteze contravaloarea lucrărilor efectuate periodic de antreprenor, dar şi să achite un avans de 30% din valoarea corespunzătoare a lucrărilor executate lunar.
Avansul de 30% pe luna noiembrie, 1998 nu a fost achitat, lucrările neputând fi finalizate conform graficului.
Reclamanta a mai efectuat în perioada ianuarie – decembrie 1999, şi apoi în perioada ianuarie – decembrie 2002 o serie de lucrări de antrepriză, din fonduri proprii, lucrări neachitate.
De asemenea, reclamanta a mai efectuat după 30 noiembrie 1998 o serie de lucrări, care au caracter necesar, util şi urgent pentru pârâtă.
Pentru lucrările efectuate reclamanta a emis facturi, solicitând şi plata penalităţilor de întârziere.
La termenul din 16 ianuarie 2003 reclamanta şi-a precizat câtimea cererii la 20.653.784.905 lei şi a depus copie a sentinţei civile nr. 1022 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, prin care s-a constatat că pârâta avea calitatea de proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, ansamblul L.C.V., tronson 1.
În cauză a fost introdus lichidatorul reclamantei şi a fost efectuată o expertiză.
Prin sentinţa comercială nr. 4030 din 25 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 332.342,68 lei (ron) precum şi la cheltuieli de judecată.
Prin Decizia comercială nr. 69 din 5 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3974 din 5 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, au fost admise apelurile părţilor, a fost anulată sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare reţinându-se nulitatea hotărârii, pentru lipsa semnăturii de pe minută.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 5752/3/2008.
Prin sentinţa comercială nr. 5055 din 8 aprilie 2008 a acestei din urmă instanţe, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta la 332.342,68 lei (ron) către reclamantă, reprezentând contravaloare lucrări executate.
Au fost respinse capetele de cerere privind actualizarea sumei în funcţie de cursul leu – dolar şi cel privind penalităţile de întârziere, ca neîntemeiate.
Pârâta a fost obligată şi la 7.137,92 lei (ron) cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că între SC C.I.T.C. SA şi pârâta I.R.S. s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare a unui imobil în curs de finalizare din 25 septembrie 1998, pentru preţul de 9.675.698.831 lei (rol) din care 4.008.820.089 lei lucrări finalizate, iar diferenţa de 5.666.878.742 lei (rol) – lucrări nefinalizate.
Începând cu data de 30 octombrie 1998, în baza OG nr. 39/1998 I.R.S. şi-a încetat activitatea, patrimoniul său fiind preluat de A.S.R.O., care a fost introdus în cauză, în calitate de pârâtă.
În baza contractului de cesiune din 18 mai 2004, a fost introdusă în cauză, în calitate de reclamantă, SC C. SA Bucureşti.
S-a reţinut că respectivul contract s-a derulat în condiţii normale până în luna noiembrie 1998, când pârâta nu a fost de acord cu situaţia de lucrări pe luna octombrie 1998 şi nu a plătit avansul de 30% pentru luna noiembrie.
Ulterior, vânzătorul a mai efectuat unele lucrări de racordare a imobilului la reţeaua electrică, de furnizare a gazelor, apă, termoficare şi canal, care nu au fost achitate de către cumpărător.
Din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat faptul că vânzătorul antreprenor şi-a executat obligaţiile contractuale atâta timp cât pârâta i-a plătit avansul convenit, şi că lucrările suplimentare au fost utile pentru beneficiar, în raportul de expertiză arătându-se în mod detaliat, care au fost lucrările utile şi la cât s-a ridicat contravaloarea lor.
S-a mai reţinut de către prima instanţă că pârâtei îi profită toate lucrările executate de către reclamantă, deoarece prin sentinţa civilă nr. 1022 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, rămasă definitivă şi irevocabilă, a devenit proprietarul imobilului respectiv, în starea în care se afla la acea dată, deci şi cu lucrările executate de către reclamantă, astfel că trebuie să plătească lucrările executate.
Capetele de cerere privind penalităţile de întârziere şi neactualizate la cursul leu - dolar au fost respinse deoarece lucrările nu au fost executate în conformitate cu dispoziţiile contractuale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe motivând, în esenţă, că vinovată de neexecutarea în termenele prevăzute a contractului nu este numai reclamanta ci şi pârâta, care nu a plătit la timp avansurile de bani convenite.
Pârâta a criticat sentinţa apelată sub aspectul că în mod greşit a reţinut prima instanţă că pârâta ar datora vreo sumă reclamantei, din moment ce împotriva reclamantei s-a deschis procedura insolvenţei iar judecătorul sindic a acceptat înscrierea la masa credală a reclamantei a sumelor de 22.892.363.554,90 lei (rol) şi respectiv de 1.000.000.000 lei (rol) cu titlu de creanţă a pârâtei faţă de reclamantă, sumele respective provenind din contractul din 1998.
Pârâta a mai criticat sentinţa şi sub aspectele greşitei reţineri a primei instanţe în ce priveşte caracterul util al lucrărilor de racordare la utilităţi şi la neacordarea avansului de 30% pe luna noiembrie 1998.
Prin Decizia comercială nr. 31 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 10 pct. 7 din Ordinul 784/1998, în cazul depăşirii duratei de execuţie, achizitorul va refuza situaţiile de plată actualizate după expirarea termenului de recepţie, ca urmare a evoluţiei ulterioare a preţurilor, pentru lucrările rămase de executat.
Pentru aceste lucrări, decontarea se face cu preţurile din ofertă, actualizate cu indicele de actualizare aferent lunii în care antreprenorul avea obligaţia predării lucrării.
În acest sens, expertiza tehnică a stabilit că valoarea lucrărilor de construcţii executate de către SC C.I.T.C. SA, până la data introducerii acţiunii, este de 2.777.250.710 lei – valoare neindexată, iar cu aplicarea indexării valoarea este de 3.036.117.268 lei, conform Ordinului M.F. şi M.L.P.T.L. nr. 784/34/N din 13 aprilie 1998.
Prin urmare, s-a avut în vedere această indexare şi nu reactualizarea în funcţie de cursul leu - dolar.
S-a mai constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect că lucrările efectuate după data de 30 noiembrie 1998 au fost utile pârâtei, fiind necesare pentru conservarea şi funcţionalitatea imobilului, aceste lucrării fiind executate din fondurile reclamantei.
Nu s-a putut reţine susţinerea pârâtei că nu are legătură cu etajele 7, 8 ale imobilului, deoarece proiectul de racordare la reţeaua electrică prevede un singur branşament pentru întregul imobil, care trebuia executat integral.
La fel, lucrările de racordare la reţeaua de termoficare, apă şi canal, sunt comune pentru întregul imobil, şi au fost executate în paralel cu lucrările de construcţii.
Prin raportul de expertiză s-a constatat că şi lucrările extra contractuale, de la faţada blocului sunt utile şi au rolul de a conserva întreaga construcţie.
În mod corect a reţinut prima instanţă că, atâta timp cât pârâta a devenit proprietarul întregului imobil, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este datoare să plătească reclamantei şi lucrările extra contractuale efectuate, şi care s-au dovedit utile construcţiei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
I. Pârâta a adus deciziei recurate următoarele critici:
1. Prin contractul de cesiune de creanţă s-a încercat un artificiu juridic, şi anume, transformarea unei datorii într-o creanţă.
Astfel, A.S.R.O. s-a înscris la masa credală în procesul de faliment al SC C.I.T.C. SA cu sumele de 22.892.363.554,90 lei (rol) şi 1.000.000.000 lei (rol), daune materiale, sume ce au rezultat din contractul din 1998.
În acţiunea de faţă s-a încercat să se acrediteze ideea că SC C.I.T.C. SA ar fi avut sume de încasat de la A.S.R.O. şi nu invers.
2. Recurenta - pârâtă arată că prin contractul din 25 septembrie 1998 s-au perfectat două acte juridice, unul de vânzare - cumpărare şi unul de antrepriză.
Potrivit contractului, vânzătorul trebuia să finalizeze lucrările de construcţie, pârâta urmând să-i achite lunar contravaloarea lucrărilor executate şi să-i aloce un avans lunar de 30% din valoarea lucrărilor ce urmau să fie executate în luna următoare.
Cu toate că pentru luna octombrie 1998 reclamanta nu a terminat toate lucrările planificate iar pârâta nu a acceptat la plată decontul reclamantei, aceasta din urmă a cerut un avans mai mare de 30% pentru lucrările din noiembrie 1998, avans ce nu a putut fi plătit de către pârâtă, deoarece s-ar fi încălcat prevederile contractuale şi ale Ordinului 784/N/1998 şi HG nr. 85/1997.
Mai apreciază pârâta că reclamanta nu avea dreptul de a solicita un avans mai mare, acest lucru contravenind dispoziţiilor art. 10 pct. 2 alin. (3) din Ordinul 784/1998 şi art. 1484 C. civ.
3. Capătul de cerere privind lucrările utile, executate după data de 30 noiembrie 1998 nu trebuia admis, deoarece aceste lucrări nu au la bază clauze contractuale, ci, eventual, sunt întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, iar reclamanta nu le-a solicitat prin cererea introductivă.
Mai mult, aceste lucrări au fost executate şi în folosul etajelor 7 şi 8 din imobil, care nu sunt proprietatea pârâtei, pentru aceste lucrări pârâta neavând calitate procesuală pasivă.
4. Beneficiarii lucrărilor efectuate de reclamantă peste termenul de finalizare prevăzut în contractul din 1998 sunt proprietarii apartamentelor respective şi nu pârâta, aceste lucrări fiind executate în afara contractului şi după expirarea acestuia.
II. În recursul său reclamanta a adus următoarele criterii deciziei recurate.
1. Instanţa de apel trebuia să acorde şi reactualizarea sumei datorate de către pârâtă pentru lucrările efectuate pentru termenul contractual, deoarece aceste lucrări nu s-au putut finaliza la termen nu numai din culpa reclamantei ci şi a pârâtei, mai ales că aceste lucrări s-au dovedit a fi necesare şi utile pârâtei.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
I.În ce priveşte recursul declarat de pârâtă.
1. Nu se poate reţine critica referitoare la artificiul juridic prin care a fost cesionat dreptul litigios de către reclamanta iniţială, SC C.I.T.C. SA, către SC C. SA, cesiunea de drepturi litigioase fiind permisă de lege.
În cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, deoarece societatea pârâtă nu face obiectul procedurii insolvenţei.
Eventualele pretenţii ale pârâtei faţă de terţa reclamantă, SC C.I.T.C. SA, nu se pot soluţiona decât în cadrul procedurii insolvenţei deschise împotriva reclamantei iniţiale şi nu au legătură cu pretenţiile reclamantei faţă de pârâtă, acestea din urmă nederivând din contract ci au la bază îmbogăţirea fără justă cauză.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută, instanţa de fond, ca şi primă instanţă, nu au reţinut că pârâta ar avea o culpă în neexecutarea contractului, mai precis în neplata avansului de 30% pentru luna noiembrie 1998, atâta timp cât reclamantei i s-a refuzat decontul pe luna octombrie 1998, acesta nefiind acceptat de către pârâtă.
Soluţia instanţei de apel, care a confirmat soluţia primei instanţe nu s-a bazat pe răspunderea contractuală ci pe răspunderea delictuală civilă, respectiv pe îmbogăţirea fără justă cauză.
3. Într-adevăr, lucrările la imobil, executate de reclamantă după data de 30 noiembrie 1998, nu au la bază clauze contractuale, însă acestea au fost considerate necesare şi utile pârâtei, aşa după cum a rezultat din raportul de expertiză.
Ambele instanţe de fond au reţinut în mod legal că atâta timp cât prin sentinţa civilă nr. 1022 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pârâta a fost declarată proprietară a imobilului în litigiu, aceasta datorează reclamantei întreaga contravaloare a imobilului, deci şi contravaloarea lucrărilor executate după 30 noiembrie 1998, mai ales că s-a demonstrat faptul că fără aceste lucrări imobilul nici nu putea fi utilizat pentru scopul pentru care a fost construit.
Nu este adevărat că reclamanta nu a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate după data de 30 noiembrie 1998, acestea fiind solicitate în pagina 2 a cererii introductive, chiar dacă pe pagina 1 se invocă, într-adevăr, obligaţii contractuale, însă pentru lucrările efectuate după expirarea contractului se invocă tocmai îmbogăţirea fără justă cauză.
În ce priveşte susţinerea că pentru etajele 7 şi 8 ale imobilului pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă s-a demonstrat faptul că lucrarea respectivă nu putea fi executată decât în mod unitar şi că profită pe deplin pârâtei.
Prin urmare, dacă pârâta nu ar fi fost obligată la contravaloarea acestor lucrări s-ar fi ajuns la o îmbogăţire fără just temei a acesteia.
4. Nu se poate reţine nici susţinerea pârâtei că lucrările executate după 30 noiembrie 1998 ar fi profitat doar viitorilor locatari, atâta timp cât s-a demonstrat că acestea erau necesare şi utile imobilului iar pârâta a devenit proprietara acestui imobil, inclusiv a acestor lucrări pe care acum le contestă.
Aceste lucrări nu profită în primul rând locatarilor, ci pârâtei care este proprietara imobilului şi care nici nu ar fi putut să vândă apartamentele din imobil în lipsa acestor utilităţi, pe care nu vrea să le plătească.
II.În ce priveşte recursul declarat de reclamantă.
1. Reactualizarea sumei datorate de pârâtă pentru lucrările efectuate în afara contractului nu poate fi acordată deoarece aceste datorii nu derivă din contract, iar culpa pentru neexecutarea la timp a contractului revine doar reclamantei.
Obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate după data de 30 noiembrie 1998, nu s-a făcut în temeiul contractului ci în temeiul îmbogăţirii fără just temei, astfel că pentru această sumă nu se poate acorda reactualizarea sumei cu rata de schimb leu - dolar ci doar reactualizarea prevăzută de Ordinul 784/1998, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de apel.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC C. SA Bucureşti şi de pârâta A.S.R.O. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 31 din 23 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 187/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 191/2010. Comercial → |
|---|
