ICCJ. Decizia nr. 1613/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1613/2010
Dosar nr. 22657/3/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială. reclamanta RA A.P.P.S. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 716.288,06 lei reprezentând debit neachitat compus din chirie, prestări servicii, utilităţi şi penalităţi de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între S.A.I.F.I. şi societatea pârâtă s-a încheiat contractul de locaţiune şi prestări servicii din 11 octombrie 2001 având ca obiect închirierea spaţiului situat în Bucureşti, sectorul 3, pe o durată de 5 ani. Pârâta a eliberat spaţiul la data de 1 iulie 2005, contractul fiind astfel denunţat, fără a-şi respecta obligaţiile contractuale de plată a chiriei, pe perioada august 2004 – 30 iunie 2005, în valoare de 156.100,97 lei, a contravalorii serviciilor prestate în valoare de 75.278,53 lei şi a utilităţilor de care a beneficiat de 34.659,09 lei. A mai arătat reclamanta că pentru aceste sume a calculat penalităţi de întârziere de 453.434,62 lei, iar în procedura de conciliere pârâta a recunoscut parţial debitul.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi art. 973 C. civ.
Prin cerere precizatoare, reclamanta a expus detaliat modul de calcul al fiecărei categorii de pretenţii şi au fost majorate pretenţiile la suma de 1.781.163,63 lei.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile în sumă de 683.445,03 lei, excepţie respinsă de instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 8 octombrie 2008.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respinsă de către instanţă cu motivarea că apărările formulate în susţinerea acesteia nu vizează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii ci temeinicia pretenţiilor reclamantei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 14006 din 17 decembrie 2008 a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, şi a obligat pârâta la plata sumelor de 156.100,97 lei reprezentând chirie aferentă perioadei august 2004 – 30 iunie 2005, 75.278,53 lei contravaloare prestări servicii aferente perioadei august 2004 – iulie 2005, 31.473,94 lei cu titlu de contravaloare utilităţi facturate în perioada august 2004 – 30 septembrie 2005 şi 262.853,44 lei penalităţi de întârziere.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de locaţiune şi prestări servicii din 11 octombrie 2001, având ca obiect închirierea spaţiului identificat în contract pe o perioadă de 5 ani; contractul a încetat prin denunţarea unilaterală a pârâtei care a eliberat spaţiul la data de 30 iunie 2005; prin contract pârâta s-a obligat la plata chiriei şi a valorii prestaţiilor şi utilităţilor astfel cum acestea erau descrise prin contract, prestator de servicii fiind chiar reclamanta, suma de bani pentru aceste servicii fiind prevăzută la art. 3 din contract. Tribunalul a mai reţinut că pârâta deşi contestă că ar datora anumite sume pentru serviciile prestate, în cadrul procedurii de conciliere recunoştea debitul de 156.100,57 lei reprezentând chirii, 75.278,53 reprezentând contravaloare servicii şi 31.473,94 reprezentând contravaloare utilităţi. Tribunalul a reţinut că în temeiul art. 6 alin. (2) reclamanta are dreptul la penalităţi, însă acestea au fost plafonate la nivelul art. (4) alin. ultim din Legea nr. 469/2002, la nivelul debitului principal.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta.
În motivarea apelului său, reclamanta a criticat sentinţa instanţei de fond numai în ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor acordate, susţinând că prin art. 6 alin. (2) şi (3) din contract s-a derogat de la dispoziţiile Legii nr. 469/2002, fiind inserată clauza penală pentru întârzierea la plată.
În motivarea apelului său pârâta a arătat că sumele de bani la care a fost obligată nu sunt datorate, întrucât în perioada 12 iunie 2003 – 10 iulie 2007 s-a aflat în imposibilitate obiectivă asimilată cazului fortuit, aşa cum rezultă din Decizia civilă nr. 1418 din 8 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a civilă. A mai susţinut că au fost omologate în mod greşit concluziile raportului de expertiză, şi de asemenea că în mod greşit a reţinut instanţa că pârâta a recunoscut debitul în cadrul procedurii de conciliere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 269 din 9 iunie 2009 a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta şi la plata sumelor de 1.255.456,75 lei reprezentând penalităţi şi 1184,21 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel ; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate ; a fost respins apelul declarat de pârâtă.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei Curtea a reţinut că prin contractul încheiat între părţi, acestea au derogat de la prevederile Legii nr. 469/2002, stabilind penalităţi pentru neplata chiriei în termen, astfel că în mod greşit instanţa de fond a plafonat cuantumul acestora la suma datorată.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, Curtea a constatat că toate motivele invocate sunt nefondate.
Decizia sus menţionată a fost recurată de către ambele părţi, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Recursul declarat de către reclamanta RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. Bucureşti, a vizat încheierea de şedinţă din data de 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei nr. 269 din 9 iunie 2009, pronunţată de către instanţa de apel, prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în Decizia nr. 269/2009, în consecinţă solicitând admiterea recursului, şi pe fond admiterea cererii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 20.681 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Prin criticile dezvoltate prin cererea de recurs şi încadrate în dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală prin interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii, respective ordinele de plată prin care s-au achitat cheltuielile de judecată. În concret, arată că pentru pretenţiile solicitate în fond s-au achitat cheltuieli de judecată în valoare de 12.805 ron, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de expert, iar pentru pretenţiile solicitate în apel s-au achitat 7.876 ron, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar. În consecinţă, apreciază că suma acordată de instanţa de apel este o eroare materială de calcul, cheltuielile de judecată fiind în cuantum de 20.681 lei.
Recursul declarat de către pârâta SC M. SA Bucureşti a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată şi pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 11 şi art. 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare excepţia insuficientei timbrări a cererii de recurs, având în vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricărei alte cereri şi invocării altor excepţii, formulate în faţa instanţelor de judecată, şi a reţinut:
Art. 1 din Legea 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de către instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părţii se anulează ca netimbrată.
Faţă de dispoziţiile legale evocate se constată că recursul declarat de către recurenta reclamantă SC M. SA Bucureşti a fost însoţit de dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 1.000 lei, recurenta fiind citată pentru termenul de judecată din data 7 mai 2010 cu menţiunea de a achita, taxa judiciară de timbru în completare de 9.499,54 lei.
În raport de împrejurarea că recurenta pârâtă nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia emisă pentru termenul de judecată din data de 7 mai 2010, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, şi respectiv art. 35 pct. 1 şi 5 din Normele metodologice de aplicare a legii şi să dispună anularea recursului ca insuficient timbrat.
Recursul declarat de către reclamantă este nefondat.
Ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. priveşte erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri. În speţă, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de apel cu care a fost investită de către reclamantă, precum şi asupra cererii accesorii privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel, examinând cererea formulată în condiţiile art. 281 C. proc. civ. în mod corect a reţinut că eventuala greşeală nu reiese din cifrele reţinute în hotărâre.
Este real că reclamanta cu prilejul concluziilor orale a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar achitate, însă instanţa a calculat corect suma reprezentând cheltuieli de judecată.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta RA A.P.P.S., prin S.A.I.F.I. Bucureşti, împotriva încheierii de şedinţă din data de 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Anulează, ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC M. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 269 din 9 iunie 2009a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1612/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1617/2010. Comercial → |
|---|
