ICCJ. Decizia nr. 184/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 184/2010
Dosar nr. 69/113/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 69/113/2008 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta SC A.A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R.A. SA, sucursala Brăila, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 61.754,50 lei, la plata penalităţilor de întârziere de 1 % pe zi, calculate de la data scadenţei facturilor precum şi obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta susţine că a efectuat servicii de reparaţii la autovehiculele pentru care pârâta avea calitatea de asigurator, în temeiul unor contracte de asigurare, încheiate între aceasta şi utilizatorii autovehiculelor.
Pentru aceste reparaţii au fost emise facturi, care deşi au fost acceptate la plată, nu au fost achitate la termenele scadente.
S-a încercat concilierea pe cale amiabilă însă pârâta nu a achitat facturile.
Pârâta a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, dar a recunoscut contravaloarea facturilor.
Prin sentinţa nr. 223/ F-com din 7 aprilie 2008 a Tribunalului Brăila, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la 9333,49 lei către reclamantă. A fost respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere şi a fost obligată pârâta la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu este întemeiată, pârâta recunoscând o mare parte dintre facturile emise de reclamantă, achitând şi contravaloarea lor.
Pe fondul acţiunii s-a reţinut că pârâta a plătit o parte din sumele datorate, suma rămasă de plată fiind de 9333,49 lei.
În ce priveşte penalităţile de întârziere, s-a constatat că între părţi nu s-a încheiat un contract în formă scrisă care să prevadă o clauză cu privire la plata unor eventuale penalităţi de întârziere.
Simpla înscriere în factură nu poate avea semnificaţia unei acceptări tacite a acestei clauze.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul neplăţii tuturor facturilor şi al neacordării penalităţilor de întârziere.
Pârâta a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul incorectei obligări a sa la plata unor facturi care nu au fost acceptate la plată de către reprezentantul legal al pârâtei ci doar de inspectorul de daune.
Prin Decizia nr. 27/ A din 9 octombrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, au fost respinse ambele apeluri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, pe baza probelor administrate în cauză, prima instanţă a pronunţat o soluţie justă.
Astfel, s-a apreciat că menţiunile făcute de reclamantă pe fiecare factură emisă, nu sunt opozabile pârâtei, atâta timp cât între părţi nu a existat un contract scris, cu clauze prestabilite, în sensul solicitat de reclamantă.
Deasemenea, s-a apreciat că semnarea dosarului de daune numai de către inspectorul de daune, fără însuşirea lui de către reprezentanţii legali ai pârâtei, nu poate atrage răspunderea pârâtei pentru daunele respective.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.A. SRL, aducându-i următoarele critici.
1. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit înscrisurile deduse judecăţii, respectiv acceptele de plată şi procesul verbal de conciliere din 19 noiembrie 2007.
Astfel, acceptul de plată conţine ştampila pârâtei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, iar inspectorul de daune are calitatea de a angaja răspunderea pârâtei.
Deasemenea, în procesul-verbal de conciliere nr. 2008 din 26 noiembrie 2007 se menţionează faptul că pârâta datorează penalităţi de întârziere, de 1 % zi, pentru toate facturile menţionate în respectivul proces verbal, instanţa de apel reţinând în mod greşit că reprezentantul pârâtei la conciliere nu avea dreptul să angajeze pârâta pentru plata penalităţilor de întârziere.
2. Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal atunci când apreciază că reprezentantul pârâtei la conciliere avea mandat să discute despre plata facturilor, dar nu avea mandat pentru plata penalităţilor de întârziere.
Se apreciază de către reclamantă că atâta timp cât reprezentantul pârâtei s-a deplasat la conciliere el avea deplină putere de decizie cu privire la toate problemele menţionate în convocatorul de conciliere.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Prima critică, deşi vizează dispoziţiile art. 304.8 C. proc. civ., nu se încadrează în acest text de lege, reclamanta criticând de fapt greşita interpretare a probelor administrate în cauză şi nicidecum interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, care este un contract de prestării servicii pentru daunele provocate autoturismelor deţinute de persoanele asigurate, daune care trebuie suportate de asigurator, respectiv de pârâtă, în baza contractelor de asigurare încheiate cu fiecare persoană asigurată.
Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au arătat, la judecata fondului, de ce nu au recunoscut toate facturile şi nu au acordat şi penalităţile de întârziere, analiza greşitei interpretări a probelor de la dosar nemaiputându-se face în calea extraordinară de atac a recursului, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.
2. Nici cea de-a doua critică, privind aşa zisa nelegalitate a hotărârii nu poate fi reţinută, deoarece procesul-verbal de conciliere a fost semnat de către consilierul juridic, care nu putea angaja în mod legal societatea pârâtă cu privire la plata penalităţilor de întârziere.
Astfel, potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990, numai administratorii societăţii pot face toate operaţiunile comerciale necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate.
Potrivit art. 701 din aceeaşi lege, actele de dispoziţie ale societăţii pot fi încheiate de reprezentanţii legali ai societăţii, iar potrivit art. 71, acest drept poate fi transmis doar dacă această facultate li s-a acordat în mod expres administratorilor.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada faptului că persoana desemnată să participe la conciliere, din partea pârâtei, avea un mandat special în sensul angajării răspunderii pentru plata penalităţilor de întârziere, rezultă că în mod corect a reţinut instanţa de apel că răspunderea pârâtei nu a fost angajată în mod legal, pentru plata penalităţilor de întârziere.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.A. SRL Brăila împotriva deciziei nr. 87/ A din 9 octombrie2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 177/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 189/2010. Comercial → |
|---|
