ICCJ. Decizia nr. 2024/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2024/2010
Dosar nr. 1267/1/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5078 din 30 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 22863/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC T.P. SRL, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA Bucureşti împotriva pârâtelor SC T.P. SRL Bucureşti şi C.E.B. România SA Bucureşti şi în consecinţă s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 24 din 1 martie 2003 încheiat între reclamantă şi pârâta SC T.P. SRL, precum şi obligarea pârâtelor să demoleze construcţiile ridicate pe terenul închiriat situat administrativ în Bucureşti, sectorul 3, iar în caz de neconformare a fost autorizată reclamanta să demoleze construcţia pe cheltuiala pârâtelor, cu respectarea Legii nr. 50/1991, republicată, s-a dispus evacuarea pârâtelor de pe terenul închiriat şi obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.028 lei, către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că prin contractul de închiriere nr. 24 din 1 martie 2003, reclamanta SC F. SA a închiriat pârâtei SC T.P. SRL terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 148 mp, pe o durată de cinci ani, cu posibilitatea de prelungire, stabilindu-se totodată prin clauza inserată în art. 12 că pârâta nu va efectua investiţii pe terenul ce a format obiectul contractului şi nu îl va subînchiria.
Contrar celor convenite, pârâta SC T.P. SRL, a încheiat la data de 15 ianuarie 2003 cu pârâta C.E.B. un contract de închiriere având ca obiect terenul din litigiu, pe care a fost edificată o construcţie reprezentând o extindere a unei clădiri P+1E, cu o amprentă la sol de 65,28 mp.
În acest context, raportat la clauzele contractului şi pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat că este întemeiată acţiunea reclamantei pentru că aceasta şi-a dat acordul pentru ridicarea unei construcţii demontabile, iar din expertiza efectuată a rezultat că aceasta nu s încadrează în categoria respectivă, fiind o construcţie definitivă.
În plus, posibilitatea subînchirierii nu era permisă, potrivit contractului de închiriere, împrejurarea cunoscută de ambele pârâte, care sunt de rea-credinţă, în condiţiile în care nu au fost în măsură să depună contractele de închiriere în temeiul cărora s-a eliberat autorizaţia de construire.
Prin urmare, în lipsa acordului reclamantei pentru edificarea construcţiei, aceasta nu poate fi obligată să o păstreze pentru că într-o astfel de ipoteză s-ar încălca dreptul de proprietate al acesteia astfel încât pentru a se restabili situaţia anterioară închirierii, s-a dispus obligarea pârâtelor la demolarea construcţiei, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 50/1991, precum şi evacuarea de pe terenul din litigiu, reţinând că s-a desfiinţat titlul.
Apelul declarat de pârâta SC T.P. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 519 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu motivarea că tribunalul a stabilit corect situaţia de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză aplicând corect dispoziţiile art. 494 alin. (2) C. civ.
Au fost înlăturate susţinerile apelantei referitoare la buna sa credinţă în considerarea faptului că ambele pârâte au cunoscut că terenul subînchiriat este proprietatea reclamantei SC F. SA astfel că în lipsa acordului acesteia şi prin încălcarea destinaţiei stabilite prin contractul de închiriere nr. 24/2003, conduita culpabilă şi de rea-credinţă a pârâtelor este evidentă şi a rezultat fără echivoc din probele administrate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC T.P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că prin Decizia recurată instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădi neîndoielnic al acesteia, deoarece fără nicio probă a reţinut că este de rea-credinţă, obligând-o, contrar prevederilor art. 494 alin. (2) C. civ., la ridicarea construcţiei edificate pe terenul proprietatea reclamantei, care în realitate nu era îndreptăţită să solicite şi să obţină desfiinţarea unei construcţii ridicate cu bună-credinţă.
De asemenea, arată recurenta, în mod greşit s-a reţinut lipsa acordului reclamantei pentru edificarea construcţiei, deşi acesta există, conform adresei emise în acest sens către pârâta C.E.B., în baza căruia s-a şi eliberat autorizaţia de construire, împrejurare care exclude, prin urmare, reaua-credinţă.
În plus, menţionează recurenta prin dispoziţia de demolare a imobilului i se încalcă dreptul de proprietate consfinţit prin art. 480 şi urm. C. civ.
Analizând recurs formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea, constată că este nefondat.
Astfel, cu precizarea că examinarea criticilor referitoare la interpretarea probelor este exclusă din perspectiva modului de reglementare a acestei căi de atac, se va reţine că, contrar susţinerilor recurentei, prin Decizia recurată au fost interpretate şi aplicate corect prevederilor art. 480 şi art. 494 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la clauzele contractului încheiat între părţi.
În această ordine de idei, este relevant că potrivit art. 15 din contractul evocat, recurentei în calitate de locatar nu îi era permisă încheierea unui contract se subînchiriere a terenului deţinut cu acest titlu şi nici efectuarea investiţiilor.
Nesocotind însă, aceste obligaţii recurenta a încheiat cu intimata C.E.B. SA un contract de subînchiriere pentru terenul din litigiu, care, în lipsa acordului proprietarului terenului, în speţă a intimatei reclamante SC F. SA, a edificat o construcţie definitivă.
În consecinţă, prin încheierea acestei convenţii, în condiţii derogatorii faţă de cele stipulate în contractul de închiriere, recurenta nu mai poate invoca cu succes buna-credinţă care, într-adevăr este prezumată de lege, însă, dovada contrară a rezultat fără echivoc, aspect corect reţinut, de astfel, de instanţele anterioare.
Totodată, lipsa acordului reclamantei pentru edificarea construcţiei din litigiu, este evidentă în condiţiile în care aceasta şi-a exprimat consimţământul pentru ridicarea unei construcţii uşoare, demontabile, cu condiţia predării terenului în starea iniţială. Or, în speţă, s-a constatat, împrejurare necontestată de recurentă, că această construcţie are un caracter definitiv.
Prin urmare, recursul formulat de pârâtă, este nefondat şi va fi respins, ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 519 din 30 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2016/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2037/2010. Comercial → |
|---|
