ICCJ. Decizia nr. 2328/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2328/2010
Dosar nr. 10292/2/2009
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.B., prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta SC A.I. SRL la plata sumei de 950 dolari S.U.A. reprezentând debit la cota de profit aferent perioadei 01 septembrie 2000 – 05 ianuarie 2001; 2.335,26 dolari S.U.A. penalităţi de întârziere aferente perioadei 01 septembrie 2000 – 29 februarie 2004; 8.710 dolari S.U.A. contravaloare folosinţă aferentă perioadei 06 ianuarie 2001 – 29 februarie 2004; 3.916,04 dolari S.U.A. daune reprezentând majorări de întârziere aferente lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada 06 ianuarie 2001 - 29 februarie 2004, constatarea rezilierii contractului de asociere nr. 205 din 20 iulie 1994 şi evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat în Bucureşti, şos. Giurgiului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5724 din 8 noiembrie 2004, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, judecând cauza după declinare, prin sentinţa civilă nr. 10092 din 14 noiembrie 2006, a admis, în parte cererea formulată de M.B., astfel cum a fost precizată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate pentru perioada aferentă lunii august 2001 şi, pe cale de consecinţă.
S-a respins, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata: sumei de 950 dolari S.U.A. (debit la cota de profit aferent perioadei 01 septembrie 2000 – 05 ianuarie 2001); penalităţi de întârziere pentru neplata cotei de profit aferentă perioadei 01 septembrie 2000 – 31 iulie 2001; contravaloarea lipsei de folosinţă spaţiu, aferentă perioadei 06 ianuarie 2001 – 31 iulie 2001; dobânzilor aferente lipsei de folosinţă pentru perioada 06 ianuarie 2001 – 31 iulie 2001.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere pentru neplata debitului reprezentând cotă de profit aferent perioadei 01 august 2001 – 29 februarie 2004, penalităţi în cuantum de 0,20 % pe zi de întârziere, care se vor calcula prin raportare la suma de 230 dolari S.U.A. lunar (datorată cu titlu de cota profit), în perioada indicată, având scadentă în data de 10 a lunii, pentru luna în curs, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 7130 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, aferentă perioadei 01 august 2001 – 29 februarie 2004.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzilor aferente lipsei de folosinţă pentru perioada 01 august 2001 – 29 februarie 2004, s-a constatat rezilierea contractului de asociere nr. 205 din 20 iulie 1994 şi s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat în Bucureşti, Şoseaua Giurgiului, deţinut conform contractului de asociere nr. 205/1994.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a apreciat că dreptul reclamantului privind pretenţiile anterioare lunii august 2001 (referitoare la cota de profit, penalităţi de întârziere aferente, contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului şi dobânzile aferente) s-a prescris, în raport de data introducerii acţiunii 30 iulie 2004.
În acest sens tribunalul a apreciat că în cauză au incidenţă dispoziţiile art. 1 – 3 din Decretul nr. 167/1958 care prevăd un termen de prescripţie de 3 ani şi nu dispoziţiile art. 89 din OG nr. 92/2003 care stabilesc un termen de prescripţie de 5 ani întrucât acest ultim termen se referă la obligaţii fiscale.
Tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiei nr. 25 din 5 ianuarie 2001 emisă de P.G.M.B. s-a reziliat contractul nr. 205 din 20 iulie 1994 având ca obiect asocierea părţilor privind spaţiul comercial din Şoseaua Giurgiului, Bucureşti şi că pârâta datorează penalităţi de întârziere pentru neplata cotei de profit, contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 01 august 2001 – 29 februarie 2004.
De asemenea, tribunalul a dispus evacuarea pârâtei, ca o consecinţă a încetării contractului.
Apelurile declarate de părţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 266 din 22 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut, referitor la apelul reclamantului M.B. că procesul verbal de conciliere nr. 2596 din 27 aprilie 2004 nu reprezintă o recunoaştere de către pârâtă a dreptului a cărei acţiune se prescrie şi că pentru a produce efecte întreruptive ale cursului prescripţiei pârâta trebuia să recunoască neîndoielnic debitul pretins prin acţiune în cuantumul şi perioadele indicate de reclamant.
De asemenea, curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a respins pretenţiile reclamantului privind dobânzile aferente lipsei de folosinţă a spaţiului pentru perioada 1 august 2001 - 29 februarie 2004 deoarece în speţă nu se poate vorbi de exigibilitatea creanţei decât de la data pronunţării hotărârii atacate.
Cu privire la apelul pârâtei curtea a constatat că pretenţiile expuse nu pot fi avute în vedere, în lipsa unei cereri reconvenţionale şi că situaţia de fapt în sensul că suprafaţa spaţiului ocupat a fost mai mică decât cea menţionată în contract nu are relevanţă în raport de pretenţiile reclamantului deoarece nu s-a încheiat un act adiţional care să reglementeze cota de aport care s-ar datora în funcţie de suprafaţa ocupată în mod real.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4042 din 10 decembrie 2007, a admis recursul reclamantului M.B. prin P.G., a modificat Decizia recurată în sensul că a admis apelul reclamatului declarat împotriva sentinţei nr. 10092 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti pe care a anulat-o în parte sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei pentru pretenţiile solicitate până la 1 august 2001 şi a fost trimisă cauza la tribunal pentru soluţionarea pe fond cu privire la acestea. Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate şi ale sentinţei.
Recursul pârâtei SC A.I. SRL Bucureşti declarat împotriva aceleiaşi decizii a fost constatat nul.
În fundamentarea acestei decizii, Înalta Curte a constatat că în procesul verbal nr. 2596 din 27 aprilie 2004 se menţionează: „Referitor la debitul datorat de SC A.I. SRL la data de 29 februarie 2004 în valoare de 15.911,30 dolari S.U.A. format din cotă de aport/contravaloarea lipsă de folosinţă spaţii în valoare de 950 + 8710 dolari S.U.A. şi penalităţi în cuantum de 6251,30 dolari S.U.A. pentru spaţiul cu altă destinaţie situat în Şos. Giurgiului", reprezentantul pârâtei a declarat că este de acord să achite debitul într-un termen de 3 luni; totodată acesta menţionează că solicită recalcularea cotei de aport în raport de suprafaţa reală ocupată 22,51 m2 în loc de 47,08 m2 cum se precizează în contractul de asociere.
Astfel fiind, Înalta Curte a constatat că pârâta a recunoscut debitul şi s-a angajat să-l achite şi în consecinţă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care stipulează expres că prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
De asemenea, s-a reţinut că atât curtea de apel cât şi tribunalul au apreciat în mod nelegal că recunoaşterea pârâtei nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 16 precitat sau că nu se menţionează în procesul – verbal sumele solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.
Menţiunea reprezentantului pârâtei privind recalcularea debitului este irelevantă referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi de altfel, pârâta nu numai că nu a formulat cerere reconvenţională în raport de aceste susţineri, mai mult la fond a fost decăzută din administrarea probei cu expertiză contabilă, încuviinţată de tribunal la cererea ei, deoarece a refuzat să achite onorariul pentru expert.
Cât priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte a constatat că acesta nu a fost motivat în termenul legal prevăzut de art. 303 C. proc. civ. şi a fost constatat nul.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin încheierea din 26 iunie 2008, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că faţă de societatea pârâtă s-a deschis procedura insolvenţei.
Împotriva dosarului de executare nr. 341/2009 a procesului-verbal de evacuare din 29 ianuarie 2009 privind sentinţa comercială nr. 10092 din 14 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a formulat contestaţie în anulare pârâta SC A.I. SRL prin asociat unic G.G., contestaţie ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 10292/2/2009.
Prin încheierea din data de 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că nici una dintre părţi nu a solicitat judecarea în lipsă şi la dosar nu s-a depus nici o cerere care să justifice absenţa de la judecata pricinii.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC A.I. SRL prin asociat unic G.G. solicitând admiterea recursului casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
În motivarea recursului pârâta a susţinut că pentru termenul din 29 ianuarie 2010 procedura de citare nu a fost legal îndeplinită şi în neştiinţă de cauză a fost în imposibilitate de prezentare, iar datorită lipsei fondurilor necesare nu a putut angaja un apărător şi nici să se prezinte pentru susţinerea acţiunii.
Recursul este nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., „Instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii"
Norma juridică din art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este imperativă, astfel încât, dacă sunt îndeplinite cerinţele acestui text de lege, instanţa este obligată să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură.
În speţă, nu s-a solicitat ca judecata cauzei să se desfăşoare şi în lipsa părţilor, iar imposibilitatea de prezentare invocată în recurs nu poate conduce la o altă soluţie, atâta vreme cât nu a fost adusă la cunoştinţă instanţei de apel.
Susţinerea recurentei că procedura a fost nelegal îndeplinită nu poate fi reţinută întrucât din verificările efectuate s-a constatat că la termenul din 4 decembrie 2009 recurenta a fost prezentă prin administrator G.G. care a luat cunoştinţă de termenul acordat la data de 29 ianuarie 2010.
Mai mult decât atât, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.
Cât priveşte celelalte susţineri privind lipsa fondurilor necesare pentru angajarea unui apărător şi prezentarea la termen pentru susţinerea acţiunii, sunt susţineri ce exced analizei în această fază procesuală, atâta vreme cât nu au fost invocate în faţa Curţii de apel pentru a fi examinate.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de contestatoarea SC A.I. SRL prin asociat unic G.G. împotriva încheierii din 29 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2312/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2355/2010. Comercial → |
|---|
