ICCJ. Decizia nr. 2362/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2362/2010
Dosar nr.80/118/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 11 februarie 2007, reclamanta SC B.M. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC T.H.R.M.N. SA, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare – cumpărare, având ca obiect terenul în suprafaţă de 216 m.p., în staţiunea Saturn, judeţul Constanţa, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro (1.800 lei) reprezentând echivalentul prejudiciului creat, constând în lipsa de folosinţă a terenului menţionat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 1476/C din 15 iulie 2008, Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia şi a admis în parte acţiunea principală, constatând intervenirea, în favoarea reclamantei, a vânzării – cumpărării terenului în litigiu. Totodată judecătoria a constatat achitat preţul negociat de părţi la data de 12 noiembrie 2007 şi a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă. Judecătoria a respins ca nefondată cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei la plata sumei de 12.046 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a terenului în cauză.
Prin Decizia nr. 742/COM din 10 decembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fisca,l a admis recursul şi a casat sentinţa recurată, reţinând cauza spre soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 2332 COM din 1 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea principală, constatând intervenită vânzarea – cumpărarea terenului în suprafaţă de 216 m.p., în favoarea reclamantei, pentru preţul de 225.717,84 lei. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă şi cererea reconvenţională, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 a pârâtei, aceasta a aprobat cumpărarea celor două loturi, stabilindu-se condiţia negocierii directe cu reclamanta, urmând ca preţul minim să fie de 14.150 euro pentru lot şi, respectiv, 42.550 euro pentru lotul la care se adaugă TVA urmând ca preţul să fie achitat în termen de 30 de zile de la data negocierii, iar transmiterea proprietăţii să aibă loc după achitarea integrală a preţului.
Tribunalul a mai reţinut că între părţi a fost încheiat procesul verbal de negociere din 12 noiembrie 2007, care are valoarea unui antecontract de vânzare – cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 216 m.p. lot situat în staţiunea Saturn, judeţul Constanţa.
Prima instanţă de fond a apreciat că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare – cumpărare pentru acest lot este formal, atâta timp cât în Hotărârea A.G.E.A. din 21 septembrie 2007 nu s-a impus vânzarea concomitentă a celor două loturi, astfel încât nu se impune condiţionarea vânzării lotului în litigiu, de transferul dreptului de proprietate şi asupra lotului din 2003.
În plus, s-a reţinut că prin procesul – verbal de negociere din 2007, părţile s-au înţeles atât asupra preţului cât şi asupra obiectului ce a constituit fundamentul negocierii, reclamanta achitând preţul negociat de părţi în termenul stabilit de 30 de zile de la data negocierii. Ca atare, s-a realizat, în speţă, acordul de voinţă privind vânzarea terenului, promisiunea sinalagmatică de vânzare – cumpărare dând naştere la obligaţii reciproce.
Cât priveşte capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa a reţinut că reclamanta – pârâtă foloseşte terenul în litigiu, procedând chiar la îngrădirea acestuia, astfel încât reclamanta nu este în posesia unui titlu care să justifice prejudicierea sa.
Relativ la cererea reconvenţională formulată de pârâta – reclamantă, tribunalul a reţinut că lipseşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât pârâta nu i-a notificat reclamantei părăsirea terenului litigios.
Prin Decizia civilă nr. 115/COM din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta – reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă de fond a interpretat şi reţinut corect voinţa părţilor, în sensul existenţei a două vânzări – cumpărări, distincte, conform hotărârii A.G.E.A. din 21 septembrie 2007, aspect ce rezultă şi din procesul verbal de negociere în care părţile s-au înţeles asupra lotului.
Curtea de apel a respins şi motivul de apel relativ la neachitarea integrală a preţului, întrucât reclamanta a consemnat la dispoziţia pârâtei suma de bani convenită de părţi, diferenţele de curs valutar neputând să-i fie imputate reclamantei.
Cât priveşte plata TVA-ului, aferent preţului stabilit, în raport de dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, Curtea de Apel a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile menţionate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta reclamantă, SC T.H.R.M.N. SA, criticând Decizia recurată în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta pârâtă a arătat că preţul lotului nu a fost integral achitat/consemnat de către intimată.
Astfel, a arătat recurenta, la data de 19 noiembrie 2007, pârâta – reclamantă a emis factura în valoare de 225.717,84 lei, conform art. 160 Cod Fiscal, factura cuprinzând preţul lotului în litigiu, astfel cum a fost negociat de părţi prin procesul – verbal de negociere. Această sumă a fost achitată de către intimată, dar a fost restituită de către recurentă cu O.P. din 30 ianuarie 2008, astfel încât la data de 18 februarie 2009, intimata a consemnat suma la bancă, comunicându-i recurentei această plată prin procesul – verbal încheiat la 18 februarie 2009 de către executorul judecătoresc.
Ca atare, recurenta a arătat că plata efectuată de intimată la data de 18 februarie 2008, nu acoperă integral preţul negociat de părţi, întrucât la data de 1 ianuarie 2008, art. 160 Cod fiscal a fost modificat, şi, deşi, suma datorată cu titlu de TVA s-a majorat cu 12.312 lei, pe de o parte, iar pe de altă parte, au intervenit modificări de curs valutar în perioada cuprinsă între 19 noiembrie 2007 – data emiterii facturii, şi 18 februarie 2008 – data consemnării sumei de către intimată.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o interpretare simplistă a art. 1295 C. civ., reţinând că vinderea este perfectă între părţi chiar dacă preţul nu s-a numărat deoarece reţine intervenirea vânzării – cumpărării în absenţa preţului, eludându-se obligaţia cumpărătorului de plată a preţului, astfel încât hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de nelegalitate invocat, relativ la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, respectiv, actul de plata a preţului terenului în litigiu, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, întrucât suma negociată de părţi prin procesul verbal de negociere din 12 noiembrie 2007, act ce a fost în mod corect calificat de instanţele de fond drept antecontract de vânzare – cumpărare, şi facturată de către pârâtă la data de 19 noiembrie 2007, a fost integral achitată cu două ordine de plată emise la data de 19 noiembrie 2007 şi, respectiv, 20 noiembrie 2007 (dosarul Judecătoriei Mangalia). Ca atare, instanţele judecătoreşti de fond au reţinut în mod legal că plata preţului s-a făcut în intervalul de 30 de zile de la data negocierii, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea A.G.E.A. nr. 27 din 21 septembrie 2007 a pârâtei.
Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurentei – pârâte în sensul că plata efectivă s-ar fi efectuat la data de 18 februarie 2009, dată la care suma reprezentând contravaloarea preţului negociat, a fost consemnată de reclamantă la dispoziţia pârâtei, întrucât restituirea sumei achitată cu ordinele de plată din 19 noiembrie 2007 şi 20 noiembrie 2007, conform O.P. din 30 septembrie 2008 emis de pârâtă, nu-i poate fi imputată reclamantei şi nu o decade pe aceasta din termenul de 30 zile stabilit de organele statutare ale pârâtei.
Cât priveşte susţinerea recurentei – pârâte relativă la aspectul modificării Codului fiscal începând cu data de 1 ianuarie 2009 şi, respectiv, al modificării cursului valutar între noiembrie 2007 şi februarie 2007, Înalta Curte reţine că, în speţă, se aplică dispoziţiile Codului fiscal, în speţă art. 160, relative la TVA de la data efectuării plăţii, respectiv, 19 noiembrie 2007 şi 20 noiembrie 2007, iar nu de la data de 1 februarie 2008, legea neputând fi aplicată retroactiv, ca urmare a principiului neretroactivităţii legii civile, stabilit de Constituţia României şi de dispoziţiile Codului civil.
În ceea ce priveşte diferenţele de curs valutar invocate de recurentă, nici această critică nu subzistă deoarece plata a fost efectuată în noiembrie 2007, iar nu în februarie 2009, contrar susţinerilor recurentei.
Înalta Curte reţine că nici cea de-a doua critică de nelegalitate relativă la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a art. 1295 C. civ., nu poate fi reţinută întrucât ipoteza legală din art. 1295 C. civ. trebuie interpretată în coroborare cu dispoziţiile art. 1362 C. civ., care stabilesc caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor din contractul de vânzare – cumpărare, în sensul că plata preţului este concomitentă cu predarea bunului, indiferent dacă acest moment intervine la data acordului de voinţă, sau la o dată ulterioară, instanţa de apel neavând în vedere absenţa obligaţiei de plată a preţului în sarcina reclamantei, absenţă ce ar determina inexistenţa actului de vânzare – cumpărare.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.H.R.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 115/COM din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2361/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2365/2010. Comercial → |
|---|
