ICCJ. Decizia nr. 2366/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia2366/2010
Dosar nr.5705/1/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra recursurilor de faţă din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4106 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea reclamantei M.Z.B.G. GMBH, în contradictoriu cu pârâta SC C.I. SRL Braşov, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă, obligând pârâta la plata sumei de 13.433,53 euro echivalent în lei la cursul oficial din ziua plăţii, reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă şi a sumei de 1.579 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 14 iunie 2005 – 30 mai 2007, precum şi la plata în continuare a dobânzii legale până la plata efectivă a debitului principal.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins celelalte pretenţii ale reclamantei formulate prin cererea introductivă şi pârâtei din cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis în parte, iar în consecinţă aceasta a fost schimbată, în sensul modificării cuantumului dobânzii acordate de la suma de 1.579 euro la suma de 3.157,7 euro şi la plata în continuare a dobânzii convenţionale de 12% pe an până la data debitului principal, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei, prin Decizia nr. 100 Ap din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Împotriva deciziei, pronunţate în apel, au declarat recurs ambele părţi.
Prin Decizia nr. 1240 din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 2009/1/2010, a respins recursul declarat de reclamanta M.Z.B.G. GMBH şi a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC C.I. SRL Braşov.
Împotriva acestei decizii pârâta SC C.I. SRL Braşov a formulat contestaţie în anulare în motivarea căreia a arătat că, atunci când instanţa de recurs a verificat legalitatea învestirii sale cu soluţionarea cererii de recurs a dat o dezlegare ce este rezultatul unei greşeli materiale, neobservând că recurenta - pârâtă a depus la dosarul cauzei taxele de timbru, inclusiv timbrul judiciar, invocând ca temei de drept art. 318 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, sub nr. 5705/1/2009 fixându-se termen de judecată la data de 26 ianuarie 2010.
Prin Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC C.I. SRL Braşov şi în consecinţă a anulat Decizia atacată şi a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 9 martie 2010.
S-a reţinut că pârâta în recurs a fost legal citată pentru termenul din 9 aprilie 2009 cu menţiunea de a depune taxa judiciară de timbru în valoare de 243,39 lei şi 2 lei timbru judiciar, obligaţie căreia nu s-a conformat în totalitate întrucât la dosarul cauzei s-a depus taxa judiciară de timbru în sumă de 244 lei şi timbru judiciar de 1 leu, lipsind diferenţa de 1 leu timbru judiciar.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei date în contestaţia în anulare că instanţa de recurs nu a observat că recurenta – pârâtă a depus timbrul judiciar de 2 lei, timbru aplicat pe cererea de recurs (cu mult peste cuantumul stabilit de instanţă) fapt pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., în sensul avut în vedere de legiuitor, aşa încât Înalta Curte a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia atacată şi a fixat termen de soluţionare a recursului la data de 9 martie 2010.
Prin recursul declarat de reclamantă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că cele două instanţe şi-au fundamentat soluţiile pe concluziile expertului, care în opinia sa, nu are valoarea unui mijloc absolut de probă, ci simple constatări ale expertului realizate după circa doi ani de la livrarea mărfurilor din conţinutul cărora nu a rezultat vreo dovadă că marfa a fost afectată cantitativ şi calitativ. În acelaşi context recurenta – reclamantă a mai arătat că procesele – verbale de recepţie nu au fost încheiate în prezenţa reprezentantului furnizorului sau transportatorului la livrarea mărfii, în cauză au fost întocmite numai procese – verbale de recepţie semnate de reprezentanţii beneficiarului, din conţinutul cărora nu a rezultat că marfa livrată după doi ani de la acest moment a fost viciată cantitativ şi calitativ.
Prin recursul declarat pârâta formulează critici, privind soluţia pronunţată în apel, întemeiate pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., în argumentarea cărora a arătat, în esenţă, că atâta timp cât au existat obiecţiuni din partea debitoarei cu privire la clauza penală contractul nu este perfectat, astfel între părţi nu a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată, facturile care fac obiectul prezentului litigiu nu au fost semnate de primire, nu au fost acceptate la plată, nu au fost achitate şi au fost făcute obiecţiunii încă de la momentul emiterii.
În susţinerea recursului recurenta – pârâtă mai arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că acceptarea dobânzii convenţionale a rezultat din primirea facturii şi a mărfii de la intimată, deoarece, în opinia recurentei clauza penală este o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în cazul întârzierii în executarea obligaţiei, sancţiune ce trebuie să fie însuşită fără echivoc de cel căruia i se adresează.
Mai critică Decizia atacată în ceea ce priveşte greşita apreciere a acceptării dobânzii convenţionale ce a rezultat din corespondenţa părţilor, în apărarea căreia a susţinut că acceptarea trebuie să fie în concordanţă cu oferta, ori, când acceptarea condiţionează sau limitează oferta iniţială nu mai poate fi vorba de o acceptare ci de o contraofertă.
În consecinţă, recurenta pârâtă a susţinut că în mod eronat a fost obligată la plata dobânzii prevăzută în contractul menţionat pe verso-ul facturilor depuse de reclamantă, neînsuşite, dar fiind că nici una dintre facturi nu are clauze convenţionale pe verso.
Recursurile formulate în prezenta cauză sunt nefondate conform considerentelor ce se vor expune în continuare:
Pentru ca o hotărâre să fie casată sau modificată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Reclamanta a criticat soluţia instanţele anterioare din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., respectiv aprecierii greşite a probelor administrate.
Prevederile textului de lege pretins a fi greşit aplicat cuprinde dispoziţii referitoare la necesitatea efectuării expertizei şi nu dispoziţii privind modul de evaluare a raportului de expertiză, instanţa de judecată putând accepta constatările şi concluziile expertului total sau parţial ori le poate respinge.
De asemenea, este nefondată susţinerea reclamantei vizând timpul scurs de la data livrării mărfurilor, întrucât raportul de expertiză cuprinde etape premergătoare, formale şi se efectuează în raport de înscrisurile, documentele şi corespondenţa avută de părţi în derularea relaţiilor comerciale stabilite (avize de expediere, facturi, procese – verbale, documente de livrare sau transport) şi prin analizarea bilanţului stocurilor cu intrări – ieşiri de mărfuri din gestiune s-a stabilit prejudiciul suferit de pârâtă.
Susţinerea recurentei reclamante privind nerecunoaşterea deficienţelor constatate de expert întrucât acestea nu s-au constatat în cadrul unei comisii de recepţie legal constituită din componenţa căreia să facă parte un reprezentant al furnizorului sau al transportatorului nu are suport legal atâta timp cât deficienţele erau aduse la cunoştinţa reclamantei prin corespondenţă, e-mail, fotografii, informări telefonice, pe care aceasta le-a recunoscut, iar o parte dintre acestea au fost remediate fără constituirea unei comisii de recepţie.
Se va înlătura critica recurentei reclamantei privind constatarea deficienţelor printr-o expertiză merceologică, întrucât în cauză nu s-au invocat deficienţe ce ţin de calitatea hârtiei livrate, ceea ce impune o asemenea expertiză, ci de deficienţe privind cantitatea, fapt stabilit prin expertiza efectuată în cauză prin care s-a constatat că prejudiciul suferit de pârâtă prin inventarierea contabilă a stocului de marfă şi prin analizarea bilanţului stocurilor cu intrări – ieşiri de mărfuri din gestiune.
Prin urmare, în mod corect au fost aplicate dispoziţiile textului de lege evocat de recurenta – reclamantă, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursului reclamantei criticile formulate nefiind circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei.
Potrivit art. 6 din contract, plata cu întârziere atrage o dobândă de 7% peste dobânda bancară la credite aplicată în mod obişnuit în ţara cumpărătorului, pe care pârâta a acceptat-o, situaţie ce a rezultat şi din corespondenţa părţilor, precum şi prin primirea facturii şi mărfii de la vânzător.
De asemenea, este nefondată susţinerea recurentei – pârâtei privind facturile pe care nu sunt menţionate pe verso-ul paginii clauze convenţionale, deoarece aşa cum s-a arătat mai sus părţile au încheiat o convenţie simplificată prin corespondenţa lor din conţinutul cărora rezultă fără echivoc că părţile au consimţit dobânzile şi penalităţile aferente în cazul executării obligaţiilor cu întârziere, având în vedere şi dispoziţiile art. 948 C. civ. raportat la art. 969 C. civ.
În acelaşi sens în mod corect a reţinut instanţa de apel că pârâta a fost de acord cu dobânda propusă cu două amendamente legate de nivelul dobânzii bancare – 5% - şi aplicarea clauzei în cazul întârzierilor în onorarea comenzilor cu peste 21 de zile.
Susţinerea acestei recurente că atunci când acceptarea condiţionează sau limitează oferta iniţială nu mai poate fi vorba de o acceptare ci de o contraofertă, nu poate fi primită atâta timp cât din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că între părţi s-au derulat relaţii comerciale pe parcursul mai multor ani, dar nu numai atât pârâta a şi recunoscut aceste relaţii prin corespondenţa purtate de acestea.
Prin urmare, şi celelalte critici formulate de recurenta pârâtă privind dobânzile şi penalităţile vor fi înlăturate ca nefondate, Înalta Curte constatând că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate evocat de pârâtă, fapt pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.Z.B.G. GMBH şi pârâta SC C.I. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 100/Ap din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi la 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2365/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3088/2010. Comercial → |
|---|
