ICCJ. Decizia nr. 2361/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2361/2010
Dosar nr.24/1259/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 616/C din 17 iunie 2009, Tribunalul Argeş a respins acţiunea promovată de reclamanta SC A.T. SRL formulată în contradictoriu cu pârâta SC S. SA având ca obiect pretenţii ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei se arată că părţile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 9 martie 2005 în baza căruia reclamanta a livrat pârâtei produse petroliere conform facturilor de la dosar.
Neîndeplinindu-şi obligaţia de plată a preţului pârâta a fost obligată la plata acestuia pe calea somaţiei de plată, prin sentinţa nr. 1130/C/2007.
Obiectul litigiului de faţă fiind penalităţile pentru plata cu întârziere a preţului, instanţa a reţinut că niciuna din părţi nu a prezentat originalul contractului de vânzare şi că pârâta contestă realitatea clauzei penale situaţie în care în baza art. 1169 C. civ. a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 93 din 7 octombrie 2009, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
Critica apelantei cu privire la contradicţia dintre încheierea din 6 mai 2009 şi sentinţă, lipsa rolului activ, sarcina probei în temeiul art. 1169 C. civ., nepronunţarea asupra cererii de înscriere în fals au fost înlăturate de instanţa de apel.
În considerentele deciziei se arată că prin încheiere şi sentinţă instanţa de fond s-a referit la două situaţii diferite: în încheiere a comparat originalul prezentat de apelantă cu adăugiri iar în sentinţă s-a referit la convenţia iniţială fără modificări, considerând că şi pârâta trebuia să aibă o convenţie.
Cu privire la neobligarea pârâtului la a prezenta propriul exemplar, critica a fost înlăturată cu motivarea că reclamanta nu a precizat modalitatea cu care pârâta ar fi putut fi obligată la acest lucru în condiţiile în care aceasta a declarat că nu mai deţine propriul exemplar al convenţiei.
A mai reţinut instanţa de apel că n-au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi că dispoziţiile art. 1169 C. civ. au fost corect aplicate.
În contra deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta SC A.T. SRL pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare se invocă încălcarea rolului activ de către judecători, instituit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., faţă de refuzul intimatei de a prezenta originalul contractului sau o copie a acestuia; greşita apreciere a neconcordanţei dintre încheierea din 6 mai 2009 şi sentinţă cu privire la prezentarea originalului contractului de vânzare – cumpărare şi reţinerea greşită că nu a făcut dovada clauzei penale.
Intimata SC S. SA a depus întâmpinare la dosar prin care a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate.
Pe fond a solicitat respingerea recursului întrucât recurenta invocă aproape aceleaşi motive ca şi în faţa instanţei de fond. Arată intimata că nu a refuzat să depună contractul, motivul nedepunerii lui fiind faptul că nu-l mai are în posesie iar sarcina probei revine reclamantei conform art. 1169 C. civ. cu privire la clauza penală.
Înalta Curte la termenul din 11 mai 2010 a încuviinţat proba cu înscrisuri în baza art. 305 C. proc. civ. respectiv cu declaraţia în formă autentică a fostului director al intimatei N.E., din 10 mai 2010, semnatar şi al contractului de vânzare – cumpărare încheiat de părţi, obiect al litigiului de faţă.
Cu privire la excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimată, Înalta Curte constată netemeinicia acesteia motiv pentru care o va respinge.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii cererea de recurs trebuie să conţină motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor.
Prin cererea de recurs pe care a formulat-o recurenta a invocat ca motiv de recurs temeiul prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare a invocat nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi implicit ale art. 1169 C. civ., astfel cum rezultă din expunerea de mai sus, situaţie în raport cu care excepţia invocată nu poate fi primită, constatându-se îndeplinită exigenţa art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează obligarea la penalităţi de întârziere în executarea plăţii unor facturi la scadenţă conform contractului pe care părţile l-au încheiat şi a cărui realitate nu se contestă.
2. În susţinerea acţiunii sale, reclamantul a prezentat originalul contractului de vânzare – cumpărare din 9 martie 2005 astfel cum se constată în încheierea Tribunalului din 6 mai 2009 şi care are inserată clauza penală, înscrisul sub semnătură privată fiind semnat şi parafat de ambele părţi contractante, cu menţiunea încheierii lui în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.
Forma scrisă a contractului se prezintă parţial imprimat la calculator cu predilecţie clauze standardizate şi parţial scris de mână, elementele de particularizare. Cu acelaşi caractere olografe este scrisă şi clauza penală care înlocuieşte o altă clauză de garanţie imprimată la calculator, înlăturată prin tăiere cu linii orizontale, subscrisă de reclamantă.
3. Pârâta nu recunoaşte inserarea clauzei penale, deşi fostul reprezentant legal al societăţii pârâte, semnatar al contractului din partea acesteia prin declaraţie notarială confirmă realitatea şi contextul faptic al introducerii clauzei în contract, cât şi raţiunea inserării ei, anume înlocuirea clauzei de garanţie ce a fost radiată şi susţine că nu mai este în posesia contractului (al 2-lea exemplar, pentru a-l prezenta spre confruntare).
Susţinerea pârâtei cum că nu ar fi în posesia celui de-al doilea exemplar al contratului a fost primită de instanţe fără rezerve deşi acestea trebuiau să facă aplicarea prevederilor art. 172 alin. (2) C. proc. civ. şi să oblige pârâta la prezentarea înscrisului sub sancţiunea prevăzută de art. 108 alin. (1) pct. 2 lit. e) C. proc. civ. iar în caz contrar să facă aplicarea prevederilor art. 1169 C. civ. cu privire la răsturnarea sarcinii probei: în excipiendo reus fit actor.
4. Sistemul probator în materia obligaţiilor comerciale, cum este şi obligaţia din litigiul de faţă, este guvernat de principiul libertăţii probelor instituit prin art. 46 C. com., restricţiile şi condiţionările probatorii din materie civilă fiind în mare parte înlăturate. În plus acest sistem probator cunoaşte şi mijloace de probă specifice, cum sunt, de exemplu, registrele comerciale reglementate atât de codul comercial [art. 22 – art. 34] cât şi de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată.
5. La baza înregistrărilor în contabilitate stau înscrisurile care consemnează operaţiunile comerciale şi care au calitatea de documente justificative angajând răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat ori le-au înregistrat în contabilitate, după caz.
Potrivit art. 25 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva comercianţilor timp de 10 ani, iar în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile se vor lua măsuri de reconstituire în termen de maximum 30 de zile de la constatare (art. 26).
6. Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ în sensul art. 129 alin. (5) motiv pentru care în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare pentru suplimentarea probelor cu o cercetare locală sau o expertiză contabilă care să aibă ca obiect verificarea registrelor contabilităţii şi documentelor justificative din contabilitatea societăţii pârâte sub aspectul operaţiunilor comerciale derulate între părţi şi care nu s-au limitat numai la cele constatate prin facturile plătite cu întârziere, conform art. 32 C. com.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimată.
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.T. SRL Piteşti împotriva deciziei nr. 93/A-C din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2358/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2362/2010. Comercial → |
|---|
