ICCJ. Decizia nr. 2365/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2365/2010
Dosar nr.3007/86/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1419 din 6 iulie 2007, Tribunalul Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Suceava şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA Suceava faţă de această pârâtă ca fiind formulată în contra unei persoane fără calitate procesuală pasivă, faţă de pârâtul Municipiul Suceava acţiunea fiind respinsă ca nefondată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictor cu pârâtul Grupul Şcolar X Suceava în sensul obligării lui la plata sumei de 180.264,64 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că în temeiul art. 77 din Legea nr. 215/2001 nu se poate reţine pentru instituţia „Primăriei" calitate procesual pasivă, motiv pentru care excepţia cu acest obiect a fost admisă.
În ce priveşte acţiunea faţă de pârâtul Grupul Şcolar X Suceava, instanţa de fond a reţinut răspunderea contractuală a acestuia în temeiul art. 969 C. civ., pârâtul necontestând cuantumul obligaţiei de plată.
Faţă de pârâtul Municipiul Suceava, tribunalul a constatat că acesta nu a avut calitatea de parte în contractul de furnizare energie termică în temeiul căruia se solicită penalităţi de întârziere, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 134 din 26 noiembrie 2009 a admis apelurile declarate de reclamanta SC T. SA Suceava şi pârâta Grupul Şcolar X Suceava împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii acţiunii şi faţă de pârâtul Municipiul Suceava şi obligării lui în solidar cu pârâtul Grupul Şcolar X Suceava la plata sumei de 180.264,64 lei penalităţii de întârziere către reclamantă.
Criticile apelanţilor cu privire la legalitatea angajării răspunderii solidare a pârâtului Municipiul Suceava au fost primite de instanţa de apel care a hotărât în acest sens.
Instanţa de apel arată în considerentele deciziei sale că potrivit art. 13 din OUG nr. 32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001 finanţarea învăţământului preuniversitar se asigură din bugetele locale al unităţilor administrativ teritoriale iar potrivit art. 45 din Legea nr. 215/2001 ordonatorii de credite au obligaţia ca în cadrul operaţiunilor bugetare să asigure plata cu prioritate a facturilor pentru utilităţi, obligaţie caracterizată ca fiind in solidum.
În contra deciziei menţionate a declarat recurs pârâtul Municipiul Suceava pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în dezvoltarea criticilor că în mod nelegal a fost obligat în solidar la plata penalităţilor de întârziere care au un izvor contractual fără ca el să fie parte în respectivul contract, fapt ce contravine naturii contractuale a clauzei penale şi principiului instituit de art. 973 C. civ.
Mai arată recurentul că în ce-l priveşte nu este incident art. 42 C. com., iar Decizia deşi îşi motivează soluţia pe art. 969 C. civ., îi angajează răspunderea pe dispoziţiile art. 998 C. civ.
Intimata SC T. SA a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate arătând că pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite, izvorul obligaţional al acestuia fiind legea iar legislaţia română nu deosebeşte perceperea penalităţilor pe categorii de beneficiari.
Recursul este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretenţiile în sumă de 180.264,64 lei reprezentând penalităţi calculate în baza şi conform Cap.IX: Răspunderea contractuală din contractul încheiat între reclamanta SC T. SA Suceava şi pârâtul Grup Şcolar X Suceava Suceava.
Prin urmare, obligaţia de plată are un izvor contractual, situaţie în care devin operante principiile consacrate de art. 969 şi art. 973 C. civ. pacta sunt servanda şi relativităţii efectelor contractului în sensul în care convenţiile legal făcute au putere de lege numai între părţile contractante şi îşi produc efectele numai între acestea nu şi faţă de terţi dat fiind relativismul lor.
Cum recurentul pârât nu este nici parte şi nici succesor în drepturi în contractul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată drept izvor al obligaţiei, ci terţ, soluţia instanţei de apel de a-i angaja răspunderea solidară este nelegală în raport cu textele de lege mai sus invocate cât şi cu prevederile art. 1041 C. civ. conform cărora „obligaţia solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie stipulată expres", regulă care nu încetează „decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii".
În acest sens este şi art. 167 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de utilităţi în speţă, care include cheltuielile materiale şi serviciile în finanţarea de bază care se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale, atât finanţarea de bază cât şi finanţarea complementară făcându-se pe bază de contract, întocmit conform normelor metodologice pentru finanţarea învăţământului preuniversitar, încheiat între directorul unităţii de învăţământ preuniversitar şi primarul localităţii în a cărei rază teritorială se află unitatea de învăţământ, contract ce se încheie în 30 de zile de la data aprobării bugetului local, sumele reprezentând finanţarea de bază şi complementară fiind înscrise în bugetul de venituri şi cheltuieli al unităţii de învăţământ [art. 167 alin. (1) –(3)].
Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte anual de fiecare unitate de învăţământ preuniversitar de stat, se aprobă şi se execută potrivit prevederilor legale în vigoare, directorul unităţii de învăţământ preunversitar de stat fiind ordonator terţiar de credite.
Prin urmare, unitatea de învăţământ preuniversitar angajează cheltuieli în limita propriului său buget de venituri şi cheltuieli alimentat de la bugetul de stat prin bugetul local pe bază de contract.
Aşa fiind, eventuala răspundere a administraţiei locale poate fi angajată numai în baza acestui contract şi numai faţă de unitatea de învăţământ preuniversitar în baza aceluiaşi principiu al relativităţii efectelor contractului fiind exclusă o eventuală răspundere a sa şi mai ales una solidară, faţă de un terţ, cu care numai unitatea de învăţământ preuniversitar a contractat în baza propriului său buget de venituri şi cheltuieli.
Realizând inadvertenţa dintre izvorul obligaţiei şi efectele solidarităţii, instanţa de apel prin dispozitiv obligă pârâţii în solidar la executarea obligaţiei de plată iar în considerente caracterizează obligaţia pârâtului – recurent ca fiind in solidum nu solidară, făcând o greşită aplicare a acestui tip de obligaţie.
Obligaţia in solidum nu are o bază legală, ea fiind o creaţie doctrinară şi jurisprudenţială pentru situaţiile când obligaţiile mai multor debitori au acelaşi obiect dar izvoare şi întinderi diferite, şi când unul dintre ei poate fi ţinut pentru tot, indiferent de întinderea obligaţiei sale, putând fi obligat însă numai distinct, nu solidar, tocmai datorită faptului că obligaţiile au izvoare diferite şi legea nu le reglementează solidaritatea, exemplul clasic de aplicare a răspunderii in solidum fiind în dreptul familiei materia obligaţiilor de întreţinere.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus recurentul pârât nu are niciun raport juridic cu reclamanta ci numai cu pârâta unitatea de învăţământ concretizat într-un contract cu un conţinut legal al cărui obiect este diferit de obiectul contractului pe care unitatea de învăţământ l-a încheiat cu reclamanta, aspect fără relevanţă de altfel, întrucât ceea ce contează juridic este absenţa oricărui raport obligaţional al recurentului - pârât cu reclamanta.
De altfel, la momentul intrării în vigoare a art. 13 alin. (1) din OUG nr. 32/2001 invocat de instanţa de apel conform căruia „Începând cu anul 2001 finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază acestea îşi desfăşoară activitatea", cu excepţiile pe care acesta le prevedea, art. 170 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, modificată, avea următoarea redactare compatibilă cu textul de mai sus: „Sistemul de finanţare a învăţământului asigură descentralizarea gestionării fondurilor şi permite implicarea comunităţilor locale în alocarea de măsuri financiare suplimentare pentru învăţământ".
Acest text de lege a fost însă modificat prin Legea nr. 354/2004 de modificare şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, în sensul că „sistemul de finanţare a învăţământului preuniversitar de stat asigură descentralizarea fondurilor la nivelul unităţilor de învăţământ. Modalităţile concrete de proiectare, repartizare şi execuţiei bugetară a fondurilor destinate învăţământului preuniversitar de stat se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a guvernului elaborate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice şi cu Ministerul Administraţiei şi Internelor cu consultarea Federaţilor sindicale reprezentative din învăţământ şi a structurilor asociative ale administraţiei publice".
Aceeaşi lege de modificare a Legii învăţământului stabileşte prin art. 2 că pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanţare şi administrare a unităţilor de învăţământ în întregul sistem de învăţământ preuniversitar de stat sistemul de finanţare de bază a unităţilor din învăţământul preuniversitar prevăzut la art. 167 – art. 170 şi la art. 174 din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare se aplică începând cu anul financiar 2005 iar judeţele care aplică sistemul de finanţare de bază în anii 2005 şi 2006 se nominalizează prin hotărâre a guvernului.
În acest context legislativ, de reglementare a unui nou sistem de finanţare a unităţilor de învăţământ în întregul sistem de învăţământ preuniversitar prin Legea nr. 354/2004 de modificare şi completare a Legii învăţământului nr. 84/1995, vechiul sistem de finanţare reglementat prin art. 13 din OUG nr. 32/2001 fiind astfel înlocuit, această din urmă reglementare a rămas fără teren de aplicare, devenind caducă, situaţie în care, şi din acest punct de vedere, invocarea ei ca temei în Decizia recurată este nelegală.
Şi art. 45 din Legea nr. 215/2001 a fost greşit invocat în Decizia atacată, acesta neavând conţinutul redat nici în redactarea de la momentul încheierii contractului în speţă şi nici în prezent.
Aşa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate, cu respectarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac conform art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel pe care astfel o modifică în sensul respingerii apelurilor formulate de reclamanta SC T. SA şi pârâtul Grupul Şcolar X ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Suceava, prin primar, împotriva deciziei nr. 134 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelurile ca nefondate formulate de reclamanta SC T. SA Suceava şi pârâtul Grupul Şcolar X Suceava împotriva sentinţei nr. 1419 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2362/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2366/2010. Comercial → |
|---|
