ICCJ. Decizia nr. 2358/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2358/2010
Dosar nr.5190/30/2008
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 17 septembrie 2004, reclamanţii S.E. şi S.G. au solicitat în contraductoriu cu pârâtele SC C. SA, prin lichidator SC P.C.M.C. SRL Bucureşti şi SC A. SRL, să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat de pârâte la 13 decembrie 2001, ca fiind încheiat cu încălcarea legii şi având o clauză ilicită, conform art. 948 pct. 4 C. proc. civ., art. 966 şi art. 968 C. civ. şi Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
La data de 13 ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acţiunii introductive, în sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, urmând ca unic reclamant să fie S.E.
Prin sentinţa civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanţilor, în condiţiile restituirii imobilului în natură şi faţă de posibilitatea exercitării retractului litigios.
La data de 13 ianuarie 2005, s-a făcut o precizare a acţiunii introductive, în sensul că reclamantul S.G. nu mai are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu urmând ca unic reclamant să fie S.E.
Prin sentinţa civilă nr. 2794 din 10 martie 2005, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea pentru lipsa interesului actual al reclamanţilor, în condiţiile restituirii imobilului în natură şi faţă de posibilitatea exercitării retractului litigios.
Prin Decizia civilă nr. 1472 din 20 iunie 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamanţilor, fiind anulată sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, respectiv Tribunalul Timis, întrucât acţiunea este evaluabilă în bani, iar valoarea litigiului depăşeşte pragul valoric de un miliard lei.
Prin sentinţa civilă nr. 2560/PI din 31 noiembrie 2005, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara întrucât valoarea litigiului este sub cinci miliarde lei, valoare stabilită de Legea nr. 219/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1556 din 16 februarie 2006, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea formulată de S.E. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepţia de interes, şi a admis acţiunea reclamantului S.E., fiind constatată nulitata contractului de cesiune.
Prin Decizia civilă nr. 867/A din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA, fiind schimbată sentinţa atacată, în sensul admiterii lipsei de interes, reţinându-se că încheierea contractului de cesiune excede dreptului de proprietate, validarea cesiunii neafectând interesele proprietarului.
Prin Decizia civilă nr. 533 din 23 mai 2007, Curtea de Apel Timişora, secţia civilă, a admis recursul reclamantului şi a casat Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pe fond.
Prin Decizia civilă nr. 1078/A din 21 decembrie 2007, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins apelul pârâtei ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 537 din 22 mai 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis recursul pârâtei, cauza fiind trimisă spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Timiş, faţă de natura comercială a litigiului.
La termenul din data de 10 martie 2009, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual, conform art. 132 C. proc. civ., în sensul scoaterii din cauză a reclamantului S.E.
Prin sentinţa civilă nr. 253/PI/17 martie 2009 Tribunalul Timiş, secţia civilă şi de contencios administrativ, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea reclamantului ca lipsită de interes, obligând reclamantul la plata sumei de 34.715,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că actul de cesiune invocat în acţiune este în realitate, o promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare a unui imobil aflat în proprietatea unei terţe persoane, prin care promitenta – vânzătoare s-a obligat să facă toate demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate şi, ulterior, intrării acestui drept de proprietate în patrimoniul său, să procedeze la încheierea contractului de vânzare – cumpărare.
Ca atare, a apreciat tribunalul, acordul de voinţă al părţilor se impune a fi analizat ca fiind o promisiune de vânzare – cumpărare condiţionată care, deşi a luat naştere la momentul acordului de voinţă al părţilor, produce efecte doar de la data la care imobilul va intra în patrimoniul promitentei – vânzătoare, iar această convenţie nu poate avea efecte decât între părţile contractante, conform art. 973 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat „recurs" reclamantul criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeincie.
Prin Decizia civilă nr. 1007 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a constatat nul recursul declarat, conform art. 303 raportat la art. 306 C. proc. civ., reţinând că recursul a fost motivat cu depăşirea termenului legal de motivare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelantul – reclamant, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurentul a arătat că litigiul a fost incorect calificat de către curtea de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 282 C. civ., întrucât sentinţa tribunalului Timiş este atacată cu apel în 15 zile de la comunicare.
Astfel, prin Decizia nr. 1472 din 20 iunie 2005 a Curţii de Apel Timişoara s-a stabilit irevocabil că valoarea litigiului este peste pragul valoric de un miliard lei, motiv pentru care respectiva hotărâre este supusă apelului, aşa cum corect s-a reţinut în dispozitivul sentinţei atacate.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a săvârşit o eroare de competenţă, judecând ca recurs o cale de atac care era apel, ceea ce determină încălcarea dreptului recurentului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) CEDO.
În motivare, recurentul – reclamant a criticat sentinţa tribunalului pentru nelegalitate, arătând că în mod greşit s-a reţinut că actul de cesiune încheiat nu afectează interesele proprietarului.
La data de 25 februarie 2010, recurentul – reclamant a arătat că Decizia atacată este casabilă pentru că încalcă dispoziţiile de ordine publică prevăzute în art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 2821 C. proc. civ.
Intimata a depus întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia nulităţii recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Analizând, cu prioritate, excepţiile invocate de intimată, în baza art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, reţine că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat, prin raportare la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reţine, din dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. raportat la art. 282 şi art. 2821 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate formulate se pot încadra şi în dispoziţiile art. 304 pct. 3, vizând încălcarea competenţei altei instanţe.
Relativ la excepţia inadmisibilităţii recursului declarat, întrucât se atacă o hotărâre irevocabilă, Înalta Curte reţine, în majoritate, că şi această excepţie este nefondată, în speţă fiind aplicate dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. e) C. proc. civ. raportat la art. 282 şi art. 2821 C. proc. civ.
Examinând motivele de nelegalitate invocate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine, în majoritate, că recursul declarat este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.: „Tribunalul judecă: 1.în primă instanţă: a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei (.)", iar conform art. 2821 C. proc. civ.: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială (..)".
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, Înalta Curte reţine că hotărârile pronunţate de tribunal, în materie comercială în acţiunile evaluabile în bani, cazul în speţă, se bucură de două căi de reformare, respectiv: apelul, care este de competenţa curţii de apel, conform art. 3 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi recursul, care este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Totodată, conform art. 84 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de judecată este obligată să califice corect cererea pentru declararea căilor de atac, în vederea unei corecte aplicări a legii.
Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 2821 C. proc. civ. încălcând competenţa în soluţionarea recursului, în prezenta cauză, conform aceluiaşi text de lege raportat la art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi principiul rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., nefiind incidentă ipoteza legală din acest text de lege care vizează exclusiv hotărârile date fără drept de apel sau date în apel.
Înalta Curte nu va analiza motivele invocate la pct. B şi C din recurs, întrucât acestea vizează fondul litigiului, aspect ce nu a fost analizat de către instanţa de apel.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 313 C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecata apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţiile invocate de intimata pârâtă SC C. SA, prin lichidator.
Admite recursul declarat de reclamantul S.E. împotriva deciziei nr. 1007 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2356/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2361/2010. Comercial → |
|---|
