ICCJ. Decizia nr. 3139/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3139/2010
Dosar nr.11016/118/2007
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2329 din 31 martie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis acţiunea precizată de reclamanta SC A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.M.N. SA şi a obligat pârâta la plata sumei de 49.030,24 RON, reprezentând echivalentul valoric al prejudiciului cauzat prin fapte ilicite.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998, art. 999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ.
S-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Eforie Nord, judeţul Constanţa, prin actul de adjudecare din 18 martie 2005 şi că, ulterior, în perioada 19 martie 2005 - 21 martie 2005, salariaţii societăţii pârâte au sustras bunuri din imobil şi au deteriorat zugrăvelile interioare şi exterioare, pardoselile imobilului, aducându-i prejudicii reclamantei.
Instanţa a cuantificat prejudiciul prin raportare la raportul de expertiză, la suma de 49.030,24 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii necesare pentru aducerea imobilului la starea iniţială, exclusiv valoarea lucrărilor de modernizare şi de creştere a gradului de confort.
De asemenea, instanţa a avut în vedere şi împrejurarea că, anterior vânzării la licitaţie, s-a întocmit un proces - verbal de situaţie prin care imobilul a fost descris amănunţit, preţul stabilindu-se în raport de dispoziţiile art. 500 alin. (2) C. proc. civ.
Considerându-se că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite a prepuşilor pârâtei, vinovăţia acestora, legătura de cauzalitate între fapta acestora şi prejudiciul încercat de reclamantă, precum şi existenţa raportului de prepuşenie între societatea pârâtă şi persoanele care au acţionat în timpul programului normal de muncă, la instrucţiunea precisă a organelor de conducere ale societăţii pârâte, instanţa a dispus obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului cauzat.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 146 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, care a statuat că vinovăţia ca element al răspunderii civile îmbracă o formă mai largă decât sfera vinovăţiei din materia penală astfel că, lipsa vinovăţiei penale nu exclude vinovăţia civilă, aceasta din urmă mergând până la limita celei mai uşoare culpe.
S-a apreciat că nu prezintă relevanţă faptul că, în speţă, organele de urmărire penală au apreciat că nu se impune începerea urmăririi penale faţă de directorul şi salariaţii pârâtei pentru ca lipsa vinovăţiei - ca element constitutiv al infracţiunii, nu exclude existenţa vinovăţiei civile.
Cu privire la faptă, din probele administrate în cauză, instanţa a reţinut că după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, angajaţi ai societăţii pârâte, însoţiţi de un director al pârâtei, au intrat în vilă şi au ridicat mai multe obiecte din dotarea imobilului, producând şi degradări imobilului, iar faptul că pârâta a apreciat că îmbunătăţirile aduse imobilului îi aparţin nu poate constitui o justificare a modului în care a acţionat şi nu-i poate conferi legitimitate.
În ce priveşte prejudiciul s-a avut în vedere că prima instanţă nu s-a raportat exclusiv pe raportul de expertiză, ci a coroborat constatările acestuia cu întregul material probator administrat în cauză (înscrisuri, martori), iar pârâta nu a combătut daunele şi valoarea acestora prin alte mijloace de probă.
În concluzie, instanţa de apel a constatat îndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi că pârâta nu a contestat incidenţa dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.
Împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
După expunerea situaţiei de fapt şi a considerentelor din sentinţa fondului, recurenta afirmă că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile obligatorii pentru antrenarea răspunderii delictuale, susţinând următoarele:
- În ce priveşte existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei se arată că participarea SC T.M.N. SA la licitaţia imobilului în litigiu a avut ca scop - aducerea la cunoştinţa adjudecatarului faptul că investiţiile imobilului îi aparţin şi că situaţia acestuia nu a fost avută în vedere, în raporturile dintre SC A.I. SRL şi SC B.R.D. SA.
Afirmă recurenta, că intimata a cumpărat imobilul, cunoscând titularul dreptului de proprietate asupra investiţiilor, asumându-şi un risc, însă nu poate preciza dacă preţul stabilit de SC B.R.D. SA reflectă şi valoarea investiţiilor, iar curtea de apel a avut în vedere doar situaţia privită din perspectiva reclamantei, considerând că SC T.M.N. SA era obligată să recunoască întocmai un contract de vânzare – cumpărare.
De asemenea, se susţine că fapta angajaţilor s-a derulat în parte, în timpul evacuării din imobil, iar acţiunea acestuia a fost legitimată de pasivitatea executorului judecătoresc şi a lucrărilor de poliţie, care nu au intervenit pentru a stopa preluarea bunurilor respective.
Se concluzionează că fapta ilicită nu poate fi reţinută în sarcina sa întrucât scopul nu a fost de a degrada un imobil, ci doar de a prelua o serie de bunuri ce-i aparţineau, dreptul de proprietate asupra investiţiilor a fost recunoscut de către intimată încă de la achiziţionarea imobilului, iar executorul judecătoresc i-a pus în vedere să-şi preia bunurile, ceea ce înseamnă că nu există vinovat şi nici faptă ilicită.
- În ce priveşte prejudiciul, recurenta susţine existenţa unei erori de apreciere, considerând că acesta nu este cert nici sub aspectul existenţei, dar mai ales sub cel al posibilităţii de evaluare şi al cuantumului.
Se susţine că expertiza contabilă nu putea fi primită întrucât, o situaţie de fapt din anul 2005 nu putea fi probată în anul 2008 - 2009 şi pentru că s-au preluat în totalitate concluziile unui raport de evaluare extrajudiciar.
De asemenea, în privinţa probei testimoniale, se arată că este evidentă conivenţa dintre SC A.I. SRL şi martori, interesele reprezentantului societăţii (E.Ş.) confundându-se cu cele ale societăţii, ceea ce face ca mărturia acestuia să nu fie obiectivă.
Apreciind că raportul de expertiză întocmit în cauză echivalează cu un raport extrajudiciar se concluzionează că prejudiciul reclamat se întemeiază doar pe prezumţii, ceea ce conduce la neîndeplinirea condiţiilor privind existenţa unui prejudiciu cert.
Prin concluziile scrise depuse la 5 octombrie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului declarat de SC T.M.N. SA Eforie Nord.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor, subsumate de recurentă prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
- Recurenta susţine în mod nefundamentat inexistenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, încercând să dea legitimitate acţiunii prepuşilor săi, care prin faptele lor au încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, cauzând un prejudiciu patrimonial imobilului adjudecat de aceasta.
Aşa cum a reţinut, în mod corect, instanţa de apel, un eventual drept de proprietate al societăţii pârâte asupra îmbunătăţirilor aduse imobilului până la momentul vânzării nu poate justifica - după intrarea imobilului în patrimoniul reclamantei – prezenţa angajaţilor pârâteiîntr-un imobil ce nu le aparţinea şi nici deteriorarea acestuia.
În atare situaţie este nerelevantă susţinerea pârâtei că reclamanta ar fi cunoscut titularul dreptului de proprietate asupra îmbunătăţirilor şi că, prin achiziţionarea imobilului şi-ar fi asumat un risc, mai ales că avea la îndemână mijloace legale de a-şi recupera pretinsele îmbunătăţiri pe care susţine că le-a efectuat la vilă.
- În privinţa criticilor prin care se invocă demonstrarea inexistenţei prejudiciului suportat de reclamantă, instanţa constată că acestea vizează de fapt o pretinsă netemeinicie a deciziei, iar nu lipsa de temei legal ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În realitate, argumentele aduse de recurentă se referă la modul de apreciere dat probei testimoniale şi expertizei contabile, aspecte ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs al cărei rol este limitat numai la motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzut de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
În concluzie, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul societăţii pârâte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei civile nr. 146/COM din 16 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3088/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3140/2010. Comercial → |
|---|
