ICCJ. Decizia nr. 3140/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3140/2010
Dosar nr.19894/3/2007
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 23 ianuarie 2007, sub nr. 2317/299/2007, reclamanţii T.G. şi T.I.C. au chemat în judecată pârâta SC S.S.H.E. SRL Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: rezilierea contractului de antrepriză cu plata în numerar, încheiat între părţi la data de 6 februarie 2006, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de către pârâtă, în calitate de antreprenor; obligarea pârâtei la plata sumei de 212.990,92 RON cu titlu de daune- interese, din care suma de 73.625 RON reprezintă plăţi pe care reclamanţii le-au efectuat către pârâtă, fără ca aceasta să execute lucrările la care se obligase prin contract, iar restul de 139.365,92 RON reprezintă suma necesară remedierii deficienţelor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor efectuate de către pârâtă, precum şi pentru finalizarea acestora.
La termenul de judecată din data de 27 martie 2007, pârâta SC S.S.H.E. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi excepţia de prematuritate a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 4733, pronunţată la data de 27 martie 2007, în dosarul nr. 2317/299/2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind reclamanţii T.G. şi T.I.C., în contradictoriu cu pârâta SC S.S.H.E. SRL, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
În motivarea acestei hotărâri, în privinţa excepţiei de necompetenţă materială invocate de pârâtă, prin întâmpinare, asupra căreia s-a pronunţat, cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:
Coroborând art. 3 pct. 8 C. com., care înscrie întreprinderile de construcţii în categoria faptelor de comerţ obiective, cu art. 56 C. com., care stabileşte că „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale", rezultă că natura contractului de antrepriză determină natura comercială a litigiului dintre părţi.
Raportat la obiectul cererii, şi anume- rezilierea contractului de antrepriză- obiect neevaluabil în bani-, respectiv, pretenţii în valoare de 212.990,92 RON - deci, peste 100.000 RON - conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererii aparţine Tribunalului Bucureşti.
După declinare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 4 iunie 2007, sub nr. 19894/3/2007.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 9 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia prematurităţii, având în vedere că obiectul acţiunii îl constituie rezilierea contractului de antrepriză.
Prin sentinţa comercială nr. 3114, pronunţată la data de 4 martie 2008, în dosarul nr. 19894/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii T.G. şi T.I.C. împotriva pârâtei SC S.S.H.E. SRL Bucureşti; a dispus rezilierea contractului de antrepriză din 6 februarie 2006; a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 212.990,92 RON daune - interese şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4.012,3 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, din coroborarea probelor, înscrisuri, interogatorii şi expertiza extrajudiciară, că pârâta a executat unele lucrări, însă acestea au fost necorespunzătoare, aspecte care au fost aduse la cunoştinţa pârâtei, iar aceasta nu le-a remediat.
Reclamanţii au achitat pârâtei contravaloarea fazelor unu şi doi a lucrărilor, astfel îndeplinindu-şi obligaţiile asumate prin contract, şi au notificat pârâtei rezilierea contractului pentru neexecutare corespunzătoare.
În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 1020, art. 1021 C. civ., Tribunalul a constatat întemeiată cererea, urmând să dispună rezilierea contractului de antrepriză din 6 februarie 2006 încheiat de părţi.
A mai reţinut instanţa de fond că pârâta a executat lucrări, însă calitatea proiectului şi a lucrărilor nu au fost corespunzătoare, aspect care rezultă din depoziţia martorului diriginte de şantier şi a expertizei extrajudiciare, ceea ce înseamnă că reclamanţii puteau pretinde numai contravaloarea remedierilor necesare.
Cu privire la contravaloarea remedierilor, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri: facturi fiscale, avize de însoţire a mărfurilor şi chitanţe privind achiziţionarea de materiale, însă nu au dovedit că acestea au fost necesare remedierii lucrărilor executate de către pârâtă şi că însumează 139.365,92 RON.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii T.G. şi T.I.C., la data de 13 mai 2008, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 19 iunie 2008.
La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2008, intimata - pârâtă SC S.S.H.E. SRL Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia de prematuritate a acţiunii, solicitând respingerea apelului, cât şi a acţiunii introductive, ca prematur introduse, iar, pe fond, respingerea apelului, în principal, ca nefondat, şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.
Prin Decizia comercială nr. 491, pronunţată la data de 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi T.G. şi T.I.C. împotriva sentinţei comerciale nr. 3114 din 4 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 19894/3/2007, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC S.S.H.E. SRL Bucureşti; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamanţilor despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat pe intimată la plata către apelanţi a sumei de 6.575 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Sub aspectul excepţiei prematurităţii acţiunii, invocate de către intimata - pârâtă, motivat de faptul că, în speţă, reclamanţii nu au respectat dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., în sensul că nu au iniţiat procedura prealabilă obligatorie a concilierii directe, faţă de capătul doi al cererii care este evaluabil în bani şi faţă de natura comercială a litigiului, Curtea a reţinut că această excepţie a fost soluţionată de către instanţa de fond, în sensul respingerii, motivate prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2007, şi, întrucât intimata - pârâtă nu a atacat hotărârea sub acest aspect, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.
S-a reţinut că rezilierea contractului se datorează nerespectării obligaţiilor contractuale de către pârâtă, astfel că, în apelul declarat doar de către reclamanţi, nu se mai poate invoca excepţia de neexecutare a unui contract reziliat, soluţia sub acest aspect al rezilierii din culpa pârâtei nefiind atacată cu apel de către pârâtă.
Din coroborarea tuturor probelor administrate, respectiv, facturile fiscale, chitanţele şi ordinele de plată în care sunt înscrise sumele achitate de către apelanţii - reclamanţi (dosar fond) şi raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că apelanţii au achitat suma de 73.625 RON către pârâta - intimată pentru efectuarea lucrărilor cuprinse în faza a doua a graficului de execuţie, fără ca aceasta din urmă să-şi ducă la îndeplinire obligaţia asumată prin contract, fiind achitate integral şi în avans aceste lucrări prevăzute în faza a doua a graficului de execuţie.
Deşi graficul de execuţie (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 şi 3, însă în mod deficitar, pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare faţă de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans.
Prin notificările trimise intimatei - pârâte, apelanţii - reclamanţii au încercat determinarea pârâtei să-şi execute obligaţiile contractuale în natură, prin remedierea deficienţelor constatate, încheierea proceselor - verbale de recepţie a lucrărilor pe faza de execuţie şi ducerea la îndeplinire a graficului de execuţie stabilit.
Întrucât intimata nu şi-a executat în natură aceste obligaţii, apelanţii - reclamanţi au finalizat construcţia pe cheltuiala proprie, fiind prejudiciaţi ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin contractul de antrepriză, contract care a fost reziliat de către prima instanţă din culpa pârâtei.
Astfel, apelanţii sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea deficienţelor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor realizate de către aceasta, precum şi pentru finalizarea construcţiei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.S.H.E. SRL Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, modificarea deciziei nr. 491 din 19 noiembrie 2009, în sensul respingerii apelului formulat de către intimaţii T.G. şi T.I.C., ca nefondat, şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC S.S.H.E. SRL Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Suma de 73.625 RON, reprezentând contravaloarea materiilor, materialelor şi a manoperei se regăseşte în totalitate în lucrările executate de recurentă pentru edificarea locuinţei.
De asemenea, obligarea sa la plata sumei de 139.369,92 RON, cu titlu de remedieri şi lucrări de finalizare, făcute de către intimaţi, este, de asemenea, nelegală şi netemeinică. Potrivit art. 9.2 din contractul de antrepriză, sumele datorate de către intimaţi se achită anticipat. Potrivit art. 2.4 din contract, se specifică expresis verbis că execuţia lucrărilor va putea fi începută de Antreprenor numai după obţinerea de către Client a autorizaţiei de construire.
Recurenta - pârâtă, dând dovadă de totală disponibilitate şi bună - credinţă în executarea obligaţiilor contractuale, a început lucrările cu mult înainte de eliberarea autorizaţiei de construire şi, în prima fază, pe propriile speze (cheltuieli), cu mult înainte ca intimaţii să asigure finanţarea, în avans, în conformitate cu dispoziţiile contractuale.
Astfel, instanţa de apel trebuia să remarce că intimaţii nu pot invoca propria turpitudine pentru obţinerea unui drept.
Referitor la greşita obligare a sa la plata sumei de 73.625 RON, corespunzător contravalorii fazei II de executare a lucrărilor, recurenta - pârâtă a învederat instanţei de recurs că finanţarea lucrărilor a fost insuficientă şi în permanentă întârziere, fapt ce a condus în mod inevitabil la întârzierea executării unor lucrări, dar din culpa exclusivă a intimaţilor.
Intimaţii nu au dovedit, în condiţiile art. 1169 C. civ., că recurenta - pârâtă nu şi-a respectat obligaţiile contractuale de executare a fazei II a lucrărilor, dimpotrivă, a executat lucrările întocmai şi la timp, în măsura asigurării finanţării acestora.
Aşa cum o demonstrează chiar dovezile de plată depuse de aceştia, rezultă foarte clar că întârzierile în asigurarea finanţării este imputabil intimaţilor.
Împrejurarea că aceştia au trimis Notificarea de reziliere a contractului le este imputabilă, se folosesc de propria culpă, respectiv, lipsa finanţării la timp.
Obligarea sa la plata sumei de 73.625 RON, în condiţiile în care şi-a executat obligaţiile contractuale, este nelegală şi netemeinică, reprezintă pentru intimaţi o îmbogăţire fără justă cauză (art. 992 C. civ.), în sensul că banii care au fost achitaţi de intimaţi nu au fost însuşiţi de recurentă, ci se regăsesc în lucrările executate, or, obligarea sa la plata acesteia este inadmisibil.
Nu se poate ca intimaţii să beneficieze de lucrările executate, mai mult, să obţină aceeaşi sumă încă odată de la recurenta - pârâtă.
Instanţa de apel trebuia sa facă aplicabilitatea art. 15.2 din contractul de antrepriză referitor la rezilierea unilaterală a contractului de antrepriză.
Intimaţii au reziliat contractul înainte de scadenţa finalizării şi predării fazei a doua de execuţie. Practic, obligaţiile asumate de recurenta- pârâtă nu erau ajunse la maturitate (scadenţă), deci nu se pune problema unei culpe din partea sa, câtă vreme, aşa cum rezultă din înscrisuri, intimaţii nu au asigurat în prealabil şi integral finanţarea execuţiei lucrărilor.
Având în vedere situaţia creată, întrucât rezilierea (intempestivă) nu a fost determinată de conduita sa, ci chiar de către atitudinea culpabilă a intimaţilor (lipsa finanţării integrale şi la timp), potrivit art. 15.2 din contractul de antrepriză, la care se specifică „Clientul poate rezilia unilateral contractul de antrepriză, dar va pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese", deci instanţa trebuie să remarce că rezilierea a fost intempestivă, abuzivă, şi, prin urmare, potrivit textului de contract citat, art. 15.2, clientul pierde sumele achitate cu titlu de daune - interese.
Referitor la greşita obligare a sa la plata sumei de 139.369,92 RON, instanţa în mod greşit a dispus obligarea recurentei - pârâte la plata acestei sume, pentru două considerente:
Nu pot fi obligaţi la plata de 139.369,92 RON pentru finalizarea construcţiei, de vreme ce, pe de o parte, recurenta- pârâtă nu a încasat vreo sumă de bani care să reprezinte contravaloarea lucrărilor corespunzător fazei III de execuţie, iar recurenta să nu le fi pus, în mod culpabil, în operă, iar, pe de altă parte, încă înainte de finalizarea fazei II de execuţie a lucrărilor (30 noiembrie 2006), intimaţii au comunicat, prin notificarea din 24 noiembrie 2006, înştiinţarea de reziliere unilaterală a contractului de antrepriză.
Soluţia pronunţată de instanţa de apel a dispus, practic, ca intimaţii să beneficieze de o sumă de bani necuvenită şi care nu îi poate fi imputabilă, fiind într-un caz tipic de îmbogăţire fără just temei (art. 992 C. civ.), ceea ce este inechitabil, inadmisibil.
Nu pot fi obligaţi la plata sumei de 139.369,92 RON nici cu titlu de remedieri, de vreme ce intimaţii nu au probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., producerea unui prejudiciu în patrimoniul lor prinnerespectarea clauzelor contractuale asumate de recurenta - pârâtă, respectiv, nu au probat „deficienţele de proiectare şi de execuţie a lucrărilor (...)".
Instanţa nu precizează care sunt probele în baza cărora susţine că „deşi graficul de execuţie (pentru faza a doua) prevedea un număr de 8 puncte, pârâta nu a realizat decât lucrările prevăzute la pct. 1, 2 şi 3, însă în mod deficitar, pentru remedierea cărora a fost necesară cheltuirea unor sume suplimentare faţă de cea în cuantum de 73.625 RON, achitată în avans".
Din nicio probă administrată nu rezultă că recurenta - pârâtă nu şi-ar fi executat integral obligaţiile asumate, respectiv, cele menţionate în Anexa 4, respectiv, graficul de lucrări pentru faza a doua.
Instanţa s-a rezumat la a prelua concluziile raportului de expertiză administrat la instanţa de apel, extrem de lacunar, care nu are la bază nici un criteriu obiectiv, pe când instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că „ (...) nu s-a dovedit că materialele cuprinse în facturile depuse de reclamanţi au fost puse în operă de aceştia şi nici că acestea au fost necesare".
Sumele pretinse de intimaţi sunt absolut nefondate şi neîntemeiate, nu au nici un fundament, întrucât acestea se regăsesc pe deplin în materiile, materialele puse în operă, manopera, costurile de exploatare, etc.
La data de 11 iunie 2010, intimaţii - reclamanţi T.G. şi T.I.C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurentă, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de instanţa de apel, ca fiind corectă şi legală, şi obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti se dau în numele legii şi ele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., căci, fără arătarea motivelor şi a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar.
În lumina acestui text, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro sau contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente (juridice) trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările făcute de părţi, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale (cadrul legal) aplicabile.
Obligaţia judecătorului de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce motiv a găsit bună o probă şi neserioasă o altă probă, de ce a aplicat o normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.
Motivarea hotărârii nu poate să fie implicită, ci trebuie să se refere la criticile în concret formulate de apelant şi la argumentele de fapt şi de drept pentru care acestea nu au putut fi primite. Motivarea se face în concret, simpla afirmaţie că un fapt sau o pretenţie rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau aceste probe, constituind, în realitate, o nemotivare, ca, de altfel şi motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti.
Indiscutabil, nu se cere instanţelor ca, procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel ori de recurs.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico - juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aşadar, obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.
Aceste cerinţe legale sunt impuse, deci, de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico - juridic clar exprimat şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, însă, motivarea deciziei Curţii de Apel nu răspunde acestor exigenţe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor şi nu arată, în concret, care sunt motivele pe care se sprijină soluţia dată cererii de despăgubiri, limitându-se la a motiva într-o simplă frază, în bloc, că „apelanţii sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 139.365,92 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pentru remedierea deficienţelor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor realizate de către aceasta, precum şi pentru finalizarea construcţiei".
Mai mult decât atât, instanţa de apel nu a răspuns acelor motive de apel care vizau fondul dreptului litigios, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, şi a admis apelul reclamanţilor fără să analizeze, spre deosebire de Tribunal, probele câştigate cauzei ori să le respingă motivat pe cele considerate nepertinente, şi aceasta în condiţiile efectului devolutiv, cu privire la toate aspectele deduse judecăţii, al apelului declarat.
De asemenea, Curtea de Apel nu a identificat şi nu a făcut aplicarea la situaţia de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, aplicaţie obligatorie pentru a conferi suport legal soluţiei pronunţate.
Cu alte cuvinte, concluzia instanţei de apel nu este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt şi de drept ridicate, care vizau dreptul apelanţilor - reclamanţi T.G. şi T.I.C. de a solicita obligarea intimatei - pârâte SC S.S.H.E. SRL Bucureşti la plata de despăgubiri în sumă de 212.990,92 RON, şi incidenţa unei fapte ilicite a intimatei - pârâte, care ar angaja, în consecinţă, răspunderea sa civilă delictuală, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat mai sus, apelul, fiind o cale de atac devolutivă, instanţa era obligată, conform art. 295 C. proc. civ., să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Toate aceste omisiuni ale instanţei de apel, care s-a limitat la a constata că apelanţii sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea intimatei - pârâte la plata de despăgubiri, prin raportare la neexecutarea în natură sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate de către aceasta prin contractul de antrepriză, fără a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au dus la soluţia pronunţată aşa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o astfel de hotărâre făcând imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii (soluţionarea procesului fără ca instanţa să intre în cercetarea fondului), în sensul prevederilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat, aşadar, obligaţia stabilită prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, o obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Obligaţia de a motiva hotărârea este prevăzută, printre altele, şi pentru exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac.
Or, în speţă, nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate, în întregul său, astfel încât, prin aceasta, pârâta - recurentă a suferit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului, având în vedere că hotărârea instanţei de apel s-a atacat sub toate aspectele.
Este util a sublinia că o astfel de decizie nu respectă nici exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform jurisprudenţei Curţii, formată în aplicarea normei arătate mai sus, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse (hotărârea H. contra F. din 19 decembrie 1997).
Într-o situaţie similară cu cea identificată în prezenta cauză, C.E.D.O. a apreciat că art. 6 paragraful 1 din Convenţie a fost încălcat, câtă vreme hotărârea instanţei interne nu a fost suficient motivată şi, astfel, cererea reclamantului, soluţionată prin hotărâre, nu a fost examinată în mod echitabil (cauza A. contra R. 28 iulie 2005).
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, constatând că se verifică motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care îşi găseşte pe deplin justificarea în cauză, într-o manieră care face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs invocate expres de recurentă şi întemeiate în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei de apel nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, se impune casarea deciziei Curţii de Apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată prin aceea că, curtea de apel, nemotivându-şi soluţia pronunţată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza I, (2), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S.S.H.E. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 491 din 19 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3139/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3141/2010. Comercial → |
|---|
