ICCJ. Decizia nr. 2453/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2453/2010
Dosar nr. 111/1259/2009
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 949/C din 20 octombrie 2009 a Tribunalului comercial Argeş a fost admisă în parte acţiunea SC P. SA, reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E.S.P.R.L. Piteşti, iar pârâta A.V.A.S. Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 275.330 lei cu titlu de despăgubiri civile, suma reprezentând contravaloarea activului, moară şi teren aferent în suprafaţă de 980,84 mp, situat în comuna Suseni judeţul Argeş, retrocedat foştilor proprietari.
Instanţa de fond a apreciat că îi aparţine competenţa teritorială în soluţionarea pricinii, în temeiul art. 12 C. proc. civ., iar cererea reclamantei nu este prescrisă, în speţă nefiind aplicabil termenul special de prescripţie prevăzut de art. 3228 din Legea nr. 99/1999, ci cel de drept comun prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respingând astfel excepţiile invocate de A.V.A.S. Bucureşti.
Pe fondul cererii, instanţa a reţinut că reclamanta este o societate cu capital integral privat încă din 15 iunie 2000, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 88/1997, că activul moară şi teren aferent situat în comuna Suseni judeţul Argeş – ce făcea parte din patrimoniul său – a fost retrocedat fostului proprietar T.G. în baza sentinţei civile nr. 855 din 15 iunie 1999 a Judecătoriei Costeşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 2060 din 3 august 1999 a Tribunalului Argeş, aşa încât, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999 şi având în vedere şi expertiza tehnică pentru evaluarea prejudiciului suportat de reclamantă urmare retrocedării, a admis acţiunea în parte şi a obligat pârâta la 275.330 lei despăgubiri, plus 3.600 lei cheltuieli de judecată.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 11/A-C din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 12 C. proc. civ. în soluţionarea excepţiei necompetenţei teritoriale, întrucât pârâta se încadrează în sintagma „regiile publice" stipulată în art. 8 alin. (1) C. proc. civ., opţiunea alegerii instanţei competente teritorial aparţinându-i reclamantei.
De asemenea, în stabilirea competenţei are relevanţă şi locul naşterii obligaţiei pe lângă locul plăţii sumei datorate pârâtei de către reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, aşa încât, ţinând cont chiar şi de dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., competenţa aparţinea tot instanţelor din judeţul Argeş.
Nici excepţia prematurităţii acţiunii invocată de apelantă nu a fost primită de instanţă având în vedere menţiunea „irevocabilă" făcută pe sentinţa civilă nr. 855/1999 a Judecătoriei Costeşti şi apărările acesteia făcute cu privire la începerea cursului prescripţiei raportată tot la data la care a rămas irevocabilă sentinţa de retrocedare.
Privitor la prescripţia extinctivă instanţa de apel a apreciat, ţinând cont de reglementările stipulate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi de faptul că prin cererea ce formează obiectul judecăţii reclamanta nu a atacat un act sau o operaţiune din cadrul procedurii de privatizare, că este aplicabil termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenele speciale de prescripţie, mai ales că aceste termene prevăzute în art. 3228 din OUG nr. 88/1997 au fost abrogate prin Legea nr. 137/2002.
În consecinţă, reţinând aplicabilitatea termenului general de prescripţie de 3 ani şi data de 15 septembrie 2006 ca fiind data de la care a început să curgă (data predării efective a bunului fostului proprietar) s-a apreciat ca fiind legală soluţia de fond pe aspectul prescripţiei.
În ceea ce priveşte valoarea despăgubirii instanţa de apel, luând în considerare dispoziţiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi data încheierii contractului de privatizare – 15 iunie 2000 – a apreciat că este determinabilă potrivit celor stipulate în art. 324 din OUG nr. 88/1997, adică prin stabilirea unei valori reprezentând prejudiciul efectiv cauzat prin restituirea în natură a activelor respective, limitarea reglementată în art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 nefiind aplicabilă în speţă.
În consecinţă, apreciind că dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 se completează şi cu dispoziţiile dreptului comun în materie de evicţiune - art. 1341 şi art. 1344 C. civ. - s-a reţinut că în mod corect apelanta a fost obligată la despăgubiri care reprezintă pierderea efectivă suferită de cumpărătoarea reclamantă, respectiv valoarea care a ieşit din patrimoniul său la momentul evicţiunii, apelul pârâtei fiind respins.
Nemulţumită de această decizie pârâta a declarat recurs solicitând, în principal, casarea ei pentru încălcarea normelor de competenţă teritorială, iar, în subsidiar, modificarea ei pentru motivul de nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. recurenta critică rezolvarea dată excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş considerând că instanţa de apel, ca şi cea de fond, au încălcat dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ., norme procedurale ce atrăgeau competenţa Tribunalului Bucureşti, instanţă în raza căreia îşi are sediul pârâta şi în care era situat şi locul executării contractului de privatizare încheiat de părţi, făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ. întrucât cererea de despăgubire nu a fost formulată împotriva Statului Român, ci împotriva A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare.
De asemenea, prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă greşita aplicare şi încălcare a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, naşterea dreptului la acţiune al reclamantei fiind momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de retrocedare a activului şi nu punerea efectivă în executare a acesteia, cum a reţinut instanţa de apel.
De asemenea, Decizia din apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 ce reglementează termenul special de prescripţie de o lună, cât şi cele ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997 ce reglementează termenul special de prescripţie de 3 luni, aceste termene fiind aplicabile în speţă şi nu cel prevăzut în art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât reclamanta, prin cererea formulată, a urmărit repararea unui drept prevăzut în OUG nr. 88/1997.
Decizia din apel este criticată şi pentru încălcarea celor stipulate în art. 324 din OUG nr. 88/1997 privitoare la cuantumul despăgubirilor ce trebuia limitat la valoarea contabilă a respectivelor active şi nu la valoarea „de piaţă", această ultimă valoare ducând la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.
Din valoarea contabilă a bunului ea ar fi trebuit să suporte prejudiciul în cotă de 90,19%, corespunzător cotei din acţiunile deţinute în societatea privatizată şi care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 21/2000, diferenţa impunându-se a fi suportată de ceilalţi acţionari, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Prin stabilirea cuantumului despăgubirilor la valoarea de piaţă a întregului activ recurenta apreciază că s-au încălcat de către instanţa de apel şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora despăgubirile nu pot depăşi 50% din preţul achitat de cumpărător.
Prin ultima critică întemeiată tot pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta apreciază că Decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 1341 şi art. 1344 C. civ. deoarece răspunderea reglementată în art. 324 din OUG nr. 88/1997 nu este o răspundere contractuală ci o răspundere care operează ope legis.
Odată cu cererea de recurs, recurenta a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, invocând dispoziţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cerere respinsă ca nefondată prin încheierea din 29 aprilie 2010 de instanţa de recurs.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise în dosar însoţite de practică judiciară privitoare la dezlegarea criticilor invocate de aceeaşi recurentă în litigii similare purtate între părţi.
Recursul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită deoarece instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 10 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 12 C. proc. civ.
Necompetenţa este de ordine publică doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 159 C. proc. civ., cazuri printre care nu se regăseşte competenţa teritorială invocată doar în recurs; ori, competenţa teritorială a instanţelor chemate să soluţioneze cauza de faţă este relativă, fiind reglementată de norme cu caracter dispozitiv.
Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că A.V.A.S. are calitatea de instituţie publică centrală implicată în procesul de privatizare şi, ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., relative la competenţa alternativă, ceea ce duce la concluzia că sesizarea Tribunalului Comercial Argeş, ca instanţă competentă a soluţiona acţiunea în despăgubiri împotriva acestei instituţii, este legală.
Prevederile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv, şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi are sediul reclamanta, îşi găsesc pe deplin aplicarea, aşa cum a statuat instanţa de apel, deoarece instituţia implicată în procesul de privatizare (A.V.A.S.), care exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, se înscrie în categoriile prevăzute de textul de lege.
Recurenta mai invocă şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligaţiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere. Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a încheiat la Piteşti, unde se află şi sediul societăţii privatizate. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.
Aşadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului său instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa de a soluţiona pricina.
În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competenţei, şi nici instanţa sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuţie problema competenţei teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică.
În consecinţă, Curtea apreciază că rezolvarea dată de instanţa de apel excepţiei necompetenţei teritoriale invocate de pârâtă, este legală şi temeinică.
Cât priveşte cea de-a doua critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea o apreciază ca neîntemeiată având în vedere următoarele argumente:
Critica vizând greşita aplicare şi încălcare a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, raportată la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei de a formula cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. pentru despăgubiri nu poate fi primită deoarece producerea pagubei în patrimoniul reclamantei nu a avut loc în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de retrocedare a activului, cum susţine recurenta, ci în momentul în care i s-a micşorat patrimoniul ca urmare a predării efective a bunului, adică la 15 septembrie 2006 (f.9 dosar fond), cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
De asemenea, recurenta critică neîntemeiat Decizia din apel pentru neaplicarea termenelor speciale de prescripţie reglementate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi art. 3228 din OUG nr. 88/1997 întrucât OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.
Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanţele au apreciat că se aplică dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Extinderea prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.
Mai mult, teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002 la care, de asemenea, mai trimite recurenta, stipulează că cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod evident, data naşterii dreptului la acţiune este momentul în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foştilor proprietari.
Ceea ce invocă recurenta se referă, neîndoios, la o operaţiune sau un act săvârşit în cursul procesului de privatizare şi se referă stricto sensu la exercitarea dreptului subiecţilor implicaţi în procesul de privatizare de a fi despăgubiţi de către instituţiile implicate.
În speţă, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi ca urmare a privatizării şi care, ulterior, au fost restituite foştilor proprietari, fiind incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997.
În consecinţă, în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind de drept comun şi tot corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie – Decretul nr. 167/1958, sau legea specială – respectiv OUG nr. 88/1997, art. 3228, fiind corect tranşată de instanţa de apel.
Acţiunea formulată de reclamantă, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din OUG nr. 88/1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 şi art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 324 şi, prin urmare, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor Curtea apreciază criticile recurentei ca neîntemeiate, neputând fi primite susţinerile acesteia privitoare la raportarea lor la valoarea contabilă a activelor retrocedate sau la limitarea cuantumului în raport de cota de acţiuni vândute sau limita impusă de art. 30 din Legea nr. 137/2002.
Argumentele invocate de recurenta pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în legătură cu determinarea despăgubirilor la valoarea contabilă a bunurilor restituite nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs.
În lipsa unor criterii de despăgubire, chiar dacă obligaţia de despăgubire s-a prevăzut într-o lege a privatizării, şi nu în legea prin care se stabileşte restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari, cum susţine recurenta, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.
În acest sens, art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.
Instanţa de apel a apreciat corect că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând asupra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială.
În plus, legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar în textul art. 324, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că este evident că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.
În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii „de in rem verso" nu este îndeplinită, distinct de faptul că recurenta, în argumentarea acestei teze, compară preţul încasat pe acţiuni la nivelul anului 2000 cu valoarea actuală a despăgubirilor, fără să actualizeze cu coeficientul de inflaţie suma încasată, ceea ce lipseşte de concludenţă ipoteza prezentată.
În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.
Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 90,19 % din capitalul social, şi nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.
De asemenea neîntemeiat susţine recurenta că despăgubirile ar fi trebuit limitate la 50% din preţul achitat de cumpărător deoarece, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, contractul de privatizare a fost încheiat în anul 2000, deci anterior adoptării Legii nr. 137/2002 aşa încât, acestui contract nu îi sunt aplicabile limitările impuse prin acest act normativ.
Cât priveşte ultima critică referitoare la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 1341 şi art. 1344 C. civ. şi natura răspunderii pârâtei reglementată prin dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, deşi Curtea o apreciază ca fiind întemeiată, ea nu este de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, argumentarea deciziei din apel urmând a fi amendată pe acest aspect.
Într-adevăr, răspunderea A.V.A.S. Bucureşti, ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare, reglementată în art. 324 din OUG nr. 88/1997 este o răspundere ope legis şi nu o răspundere contractuală, cum lasă să se înţeleagă instanţa de apel atunci când argumentează cuantumul despăgubirilor ce incumbă pârâtei, făcând referiri la valoarea bunului pe perioada evicţiunii, aserţiune ce ar putea conduce la ideea angajării răspunderii pârâtei în temeiul contractului de privatizare.
Or, o asemenea argumentare ar fi contrară reglementărilor speciale stipulate în OUG nr. 88/1997, derogatorii de la dreptul comun, aspect care însă nu probează nelegalitatea soluţiei din apel, ci inconsecvenţa argumentării ei.
În consecinţă, având în vedere toate aceste argumente, Curtea va respinge recursul recurentei pârâte, cu obligarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.333 lei, reprezentând onorariul avocatului ales în recurs, dovedit cu actele aflate la f.30-31 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 11/A-C din 18 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 8.333 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2452/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2457/2010. Comercial → |
|---|
