ICCJ. Decizia nr. 2527/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2527/2010
Dosar nr. 4365/62/2008
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanţă, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/com, reclamanta SC D.I.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că prin actul adiţional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2007, a încetat dreptul de concesiune asupra terenului situat în municipiul Braşov în zona străzilor Uranus, Jupiter şi a Pieţei A., înscris în CF X Braşov în suprafaţă totală de 3.287 m.p., teren pe care urma a fi edificată construcţia - Tronsonul D din cadrul C.C.O., construcţie incluzând şi cele 5 spaţii comerciale ce formează obiectul contractelor de antrepriză, accesorii contractului de concesiune, încheiate cu pârâta, având ca obiect următoarele spaţii comerciale: nr. 40, contract autentificat sub nr. 1457 din 30 octombrie 1997 - B.N.P. P.Ş.; nr. 41, contract autentificat sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997, B.N.P. C.D.; nr. 49, contract autentificat sub nr. 960 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ş.; nr. 79, contract autentificat sub nr. 961 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ş. şi nr. 80, contract autentificat sub nr. 959 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ş.; să se constate că urmare a încetării dreptului de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007, obligaţiile reclamantei de a construi asumate prin contractele de antrepriză enumerate la petitul 1, accesorii contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, au devenit imposibil de executat începând cu aceeaşi dată.
S-a solicitat, totodată, instanţei să dispună desfiinţarea sau constatarea caducităţii, începând cu data de 1 noiembrie 2007, a acestor contracte de antrepriză încheiate ca accesorii la contractul de concesiune, urmare a imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a arătat că prin Actul adiţional nr. 4 din data de 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2008, C.L.M. Braşov a restrâns reclamantei dreptul de concesiune, dată de la care a încetat dreptul acesteia de concesiune asupra terenului pe care urma a se construi întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit şi cele 5 spaţii comerciale contractate de reclamantă cu pârâta.
Fiind încheiate ca accesorii la contractul de concesiune şi exclusiv în considerarea acestui drept, potrivit principiilor „accesorium sequitur principalem şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", desfiinţarea contractului de concesiune asupra terenului aferent construcţiilor nu poate avea alt efect decât desfiinţarea contractelor de antrepriză începând cu data încetării dreptului de concesiune.
Pârâta a formulat întâmpinare, cu caracter de cerere reconvenţională solicitând respingerea acţiunii şi rezilierea contractelor de antrepriză autentificate sub nr. 959 din 13 iunie 2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30 octombrie 1997 de notarul public P.Ş., sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 de notatul public C.D., obligarea pârâtei la plata sumei de 435.824,19 Euro (1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data plăţii efective, cu titlu de daune - interese şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1276/ C din 30 iunie 2009, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi contencios administrativ, a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta SC D.I.G. SRL.
A respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC S. SRL.
A admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997 şi nr. 961 din 13 iunie 2000 şi, pe cale de consecinţă, a respins petitul subsidiar formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză de mai sus, ca existând autoritate de lucru judecat.
A respins cererea principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată.
A respins cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducităţii contractelor de antrepriză nr. 960 din 13 iunie 2000 şi nr. 959 din 13 octombrie 2000, ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta şi a dispus rezilierea din culpa exclusivă a reclamantei a contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000 şi nr. 959 din 13 octombrie 2000 încheiate între părţi.
A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei totale de 726.433 lei cu titlu de daune interese compensatorii.
A respins restul pretenţiilor pârâtei, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 129/ Ap din 26 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în privinţa criticilor referitoare la încălcarea normelor de procedură privind judecata că, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, deoarece excepţiile de inadmisibilitate au fost soluţionate prin încheierea din 12 ianuarie 2009, încheierea cuprinzând argumentele ce au stat la baza soluţiei pronunţate, iar reluarea argumentelor avute în vedere pentru soluţionarea excepţiilor în cuprinsul sentinţei, nu era necesară, prevederile art. 255 C. proc. civ., stabilind că atât încheierile cât şi sentinţele sunt hotărâri judecătoreşti cu aceeaşi valoare juridică.
De asemenea, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată, nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii în condiţiile în care, potrivit încheierii din 22 iunie 2009, cererea a fost comunicată reprezentantului pârâtei, iar instanţa a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii şi s-a pronunţat asupra acesteia după ce părţile şi-au exprimat punctul de vedere.
În legătură cu nemotivarea soluţiei de respingere a obiecţiunilor la expertiză, susţinerile apelantei - reclamante au fost găsite, ca nefondate, în cuprinsul încheierii din 22 iunie 2009 regăsindu-se argumentele instanţei de fond în susţinerea soluţiei adoptate.
Au fost considerate ca nefondate şi susţinerile apelantei - reclamante referitoare la omisiunea motivării soluţiei de respingere a cererii de repunere pe rol, în cuprinsul hotărârii arătându-se că au fost acordate mai multe termene pentru pregătirea apărării, lipsa apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă depusă la dosar, iar prezenţa părţilor excludea aplicarea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Cât priveşte fondul cererii de chemare în judecată, prima instanţă s-a pronunţat şi asupra constatării caducităţii contractelor de antrepriză atunci când a reţinut că actul adiţional de reducere a suprafeţei concesionate nu constituie prin el însuşi un caz fortuit ori de forţă majoră atâta vreme cât s-a încheiat la iniţiativa reclamantei, în cazul imposibilităţii fortuite de executare fiind exclusă intervenţia debitorului obligaţiei.
De asemenea, nu se susţine nici poziţia apelantei - reclamante legată de omisiunea analizării prevederilor art. 44 din contractele de antrepriză în condiţiile în care instanţa a argumentat în mod detaliat efectele pe care le-a generat asupra relaţiei contractuale toate împrejurările invocate de reclamantă referitoare la imposibilitatea de executare a obligaţiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii, utilităţile descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în C.F., certificatele emise de C.C.I. Braşov.
S-a reţinut, totodată că, în mod corect, prima instanţă nu a aplicat în cauză teoria impreviziunii, deoarece contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestaţiilor, iar culpa aparţine reclamantei, întrucât restrângerea concesiunii s-a făcut la iniţiativa sa, iar împrejurările invocate nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de forţă majoră. Astfel, evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul încheierii convenţiei nu constituie un motiv de reziliere a contractului în condiţiile în care reclamanta care se ocupă cu antrepriza de construcţie cunoştea situaţia terenului luat în concesiune şi pe care urmează să construiască încă din 1997.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta prin reprezentantul legal, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond în vederea administrării de noi probe.
În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor subsumate acestor motive de recurs a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a greşit deoarece:
1. A nesocotit dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., existând neconcordanţe între încheierile pronunţate pe parcursul judecăţii şi hotărârea pronunţată de prima instanţă referitor la soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a petitelor 1 şi 2 din acţiune, cu privire la care prima instanţă nu s-a pronunţat şi prin hotărâre, neexistând nicio motivare în cuprinsul acesteia, iar încheierile nu i-au fost comunicate.
Critica a fost încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
2. A încălcat principiul contradictorialităţii cu privire la soluţionarea cererii de chemare în garanţie astfel cum este consfinţit prin art. 128 şi 129 C. proc. civ., raportat la art. 62 C. proc. civ., instanţa de apel nesocotind aceste dispoziţii legale din care rezultă că prima instanţă trebuia să comunice cererea tuturor părţilor inclusiv chemaţilor în garanţie şi nu numai pârâtei, indirect, prin avocat, abdicând de la rolul activ prevăzut în art. 130 C. proc. civ., respectiv principiul oralităţii, nefiind ascultate toate părţile.
Critica a fost încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
3. Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că a fost suficient să facă trimitere în hotărârea apelată la cuprinsul încheierii de şedinţă din 22 iunie 2009, în justificarea soluţiei de respingere a obiecţiunilor la expertiză, deşi instanţa este obligată să-şi motiveze hotărârile pe baza unei evaluări concrete a tuturor probelor şi nu numai a concluziilor eronate ale expertului, situaţie care a creat o premisă greşită asupra dovedirii drepturilor sale.
Critica a fost subsumată motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi din perspectiva analizării şi rezolvării date motivului de apel privind nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de constatare a caducităţii contractelor, deoarece prima instanţă a analizat şi şi-a motivat hotărârea doar prin raportare la hotărârile pronunţate în alte dosare şi nu în strânsă legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată privind încetarea concesiunii, respectiv al cererii de chemare în garanţie.
Critica a fost încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.
5. S-a dat o rezolvare greşită cererii de chemare în judecată prin denaturarea conţinutului art. 44 din contractele de antrepriză, atât timp cât potrivit acestei clauze s-a prevăzut că relaţia contractuală născută în baza contractului va continua pe toată durata concesiunii terenului obţinută de antreprenor pe care se află situate spaţiile comerciale ale pârâtei, condiţie rezolutorie care atrage astfel eficienţa principiului accesorium sequitur principalem odată cu restrângerea (desfiinţarea) contractului de concesiune pentru suprafaţa aferentă construcţiilor.
Critica a fost încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.
6. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 151 şi 85 C. proc. civ., atunci când a reţinut că prima instanţă a respins corect cererea de repunere pe rol, deşi încheierea pronunţată de aceasta nu a fost nicicum motivată făcând imposibil controlul judiciar.
Critica a fost încadrată în motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., C. proc. civ.
7. S-a reţinut greşit inexistenţa unei legături directe între cererea de chemare în garanţie şi cererea de chemare în judecată, fiind evident că ea trebuia analizată prin raportare la obiectul cererii reconvenţionale şi potrivit art. 60 – art. 63 C. proc. civ., admisă, pe fond, cu respectarea regulilor de procedură care impuneau citarea tuturor părţilor, ceea ce prima instanţă nu a făcut, situaţie care impune casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei.
Critica a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
8. Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au tras o concluzie greşită asupra efectelor juridice ale încetării contractului de concesiune, deoarece deşi au reţinut că s-a rupt echilibrul prestaţiilor, nu au reţinut şi dreptul recurentei de a solicita rezoluţiunea contractelor de antrepriză, considerând în acest context, greşit, că recurenta are culpă exclusivă.
Critica a fost subsumată motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursul se găseşte nefondat pentru considerentele de fapt şi de drept ce se vor arăta în continuare.
1. Potrivit art. 137 C. proc. civ., instanţa de judecată trebuie să se pronunţe în prealabil asupra excepţiilor de procedură sau de fond şi dacă le găseşte întemeiate, le admite, pronunţând o încheiere motivată atunci când dispune amânarea judecăţii pentru un alt termen, cum s-a procedat şi în cauză, iar încheierea are caracter interlocutoriu şi nu se comunică, instanţa nemaiputând reveni asupra soluţiei date, astfel cum s-a pronunţat şi prima instanţă. Prin urmare, nu există din această perspectivă o neconcordanţă între conţinutul încheierii şi dispozitivul hotărârii, iar încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul, astfel că nu se poate invoca o vătămare procesuală în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele reţinute care, chiar dacă nu au fost reluate şi în conţinutul motivării hotărârii, ele fac corp comun cu hotărârea neputându-se, deci, reţine încălcarea art. 261 C. proc. civ.
2. Obligaţia de comunicare a cererii de chemare în garanţie, potrivit art. 62 C. proc. civ., dă dreptul părţii, în caz de neîndeplinire a acesteia, să invoce încălcarea drepturilor procesuale, dar terţii chemaţi în judecată nu au fost introduşi în cauză, astfel că, pe de o parte, nu se poate reţine o vătămare, aceştia necăzând în pretenţii, iar pe de altă parte vătămarea nu ar putea să o invoce, faţă de caracterul nulităţii relative a actului de procedură astfel întocmit, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât partea interesată, cererea de chemare în garanţie conferindu-i chematului în garanţie o poziţie procesuală independentă.
3. Critica vizează de fapt evaluarea tuturor probelor din perspectiva conţinutului obiecţiunilor la expertiză şi a măsurii luate de prima instanţă şi confirmată în apel în sensul respingerii acestora, situaţie care nu se subsumează motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., şi art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate, astfel că, faţă de caracterul nondevolutiv al recursului, reaprecierea acestora în prezent în recurs, nu mai este posibilă.
4. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, prima instanţă, s-a pronunţat pe fondul cauzei asupra cererii de constatare a caducităţii contractelor de antrepriză din perspectiva obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată cu raportare strictă la conţinutul şi efectele juridice ale actului adiţional la contractul de concesiune invocat de recurentă, respectând astfel limitele învestirii, în sensul cerut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., critica încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea legii.
Sub acest aspect, trebuia arătat că recurenta a încadrat critica şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., dar în cauză, hotărârea este motivată, instanţa de apel pronunţându-se şi argumentând juridic pentru care considerente nu a găsit întemeiat acest motiv de apel, astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, invocat, nu îşi găseşte aplicarea în această situaţie, recurenta neaducând critici, în cadrul acestui punct al recursului, modului de interpretare a conţinutului actului juridic, ci a obiectului cererii de chemare în judecată, aşa cum s-a arătat.
5. În ceea ce priveşte clauza prevăzută în art. 44 din contract trebuie arătat că din considerentele hotărârii nu rezultă că instanţele ar fi denaturat interpretarea dată de parte, dar ceea ce recurenta omite a arăta este faptul că îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile (art. 1011 C. civ.), fiind o aplicaţie a principiului voinţei interne, reale, a părţilor, or, în cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de concesiune şi nici limitele răspunderii părţilor din această perspectivă (forţă majoră sau caz fortuit) încât, în mod legal, instanţele au verificat eficienţa principiului enunţat de recurentă dar, în acelaşi timp, au aplicat şi principiile generale rezultate din art. 1020 C. civ., pronunţându-se în sensul rezoluţiunii contractelor, din culpa recurentei.
6. Potrivit dovezilor de la dosar, avute în vedere evident şi de către instanţa de apel, rezultă că prima instanţă a respins cererea de repunere pe rol, fiind formulată la 26 iunie 2009, după ce cauza a fost dezbătută pe fond dar pronunţarea a fost amânată pentru ca părţile să depună concluzii scrise, astfel încât, susţinerea cererii în sensul că apărătorul părţilor nu s-a putut prezenta în ziua şedinţei de judecată, s-a apreciat corect că nu era suficientă pentru a justifica din perspectiva legii repunerea cauzei pe rol, formulându-se, de altfel, o cerere expresă şi întemeiată legal pentru amânarea judecăţii la momentul respectiv, iar instanţa a dat posibilitatea părţii să depună concluzii scrise, prin apărătorul ales, fiindu-i respectat, astfel, dreptul la apărare.
7. Astfel cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în garanţie, recurenta a invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată a numiţilor SC Z.C. SRL Braşov, SC N.I.S. SRL Braşov, I.D. şi a P.M. Braşov, faptul că susnumiţii au culpă în chemarea acesteia în judecată pentru constatarea nulităţii absolute a convenţiei privind înfiinţarea A.M.I. şi a contractului de concesiune nr. 17/1997, acţiunea făcând obiectul dosarului nr. 859/2000 al Tribunalului Braşov şi a refuzului eliberării autorizaţiei de construcţie, fapte care sunt însă anterioare încheierii actului adiţional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17/1997, care a constituit atât cauza cererii de chemare în judecată cât şi a cererii reconvenţionale.
Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel că soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie, întemeiată pe excepţia de inadmisibilitate şi nu pe fond, este legală, faţă de dispoziţiile art. 60 – art. 63 C. proc. civ., care presupun existenţa unei legături de cauzalitate între faptele pretinse şi prejudiciu la care a fost obligată partea, pentru a putea exista un drept de regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu se poate reţine în această cauză.
În ceea ce priveşte regulile de procedură privind citarea chemaţilor în garanţie această critică a fost deja analizată.
8. În primul rând trebuie arătat că această critică se încadrează doar în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi este nefondată deoarece prin cererea introductivă, recurenta nu a solicitat rezoluţiunea contractelor, ci doar pârâta în cadrul cererii reconvenţionale limite în care instanţa de fond şi apel s-au şi pronunţat, iar cât priveşte verificarea culpei contractuale la care se referă recurenta reclamantă şi din perspectiva ruperii echilibrului prestaţiilor părţilor ar presupune reanalizarea probelor şi a situaţiei de fapt, ceea ce nu se poate face în recurs în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta vizând exclusiv aplicarea legii la o situaţie de fapt stabilită deja.
Aşa fiind, constatând că niciuna dintre criticile subsumate motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu este nefondată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta SC D.I.G. SRL Braşov, prin administrator judiciar provizoriu C.I.T. S.P.R.L. Cluj - Napoca, împotriva deciziei Curţii de Apel Braşov nr. 129 din 26 noiembrie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2526/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2537/2010. Comercial → |
|---|
