ICCJ. Decizia nr. 2551/2010. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2010)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALÄ.

Decizia nr. 2551/2010

Dosar nr. 33100/3/2008

Şedinţa publică de la 1 iulie 201.

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată sub nr. 33100/3/2008 la 9 septembrie2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamantele SC F.D.E.E.E.M.N. SA şi SC F.I.S.E.E.S. SA, au chemat-o în judecată pe pârâta SC B.R.C. SRL şi au solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă de la 16 mai 2008, ce poartă încheierea de legalizare a semnăturii nr. 1442 din 16 mai 2008 a BNP S.A., contract de cesiune încheiat între SC F.I.S.E.E.S. SA, în calitate de cedent şi SC B.R.C. SRL, în calitate de cesionar. A solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că SC F.D.E.E.E.M.N. SA s-a constituit în baza HG nr. 1342/2001 şi a HG nr. 675/2007, prin reorganizarea SC E. SA, având ca obiect principal de activitate distribuţia energiei electrice.

În ce o priveşte pe reclamanta SC F.I.S.E.E.S. SA, au arătat că aceasta s-a înfiinţat prin HG nr. 74/2005, tot în urma reorganizării SC E. SA, această din urmă societate având calitate de acţionar majoritar al reclamantei de rangul 1 şi de acţionar unic al reclamantei de rangul 2.

În exercitarea atribuţiilor sale, au arătat reclamantele, Consiliul de Administraţie al SC E.S. SA a decis, prin Hotărârea nr. 7/2008, încetarea raporturilor contractuale de mandat încheiate cu fostul director al său, R.M., începând cu 1 iunie 2008, hotărârea fiindu-i adusă la cunoştinţă directorului prin adresa nr. 7 din 23 aprilie 2008.

Reclamantele au arătat că fostul director general a încheiat la 16 mai 2008, cu aproximativ 15 zile de încetarea mandatului său de director, mai multe contracte cu pârâta, societate înregistrată în registrul comerţului la 7 mai 2008, în condiţiile în care avea cunoştinţă de încetarea mandatului său şi în condiţiile în care nici chiar mandatul în vigoare nu-i permitea să încheie contracte de cesiune de creanţă, unul dintre acestea fiind denunţat în cauza de fată.

Reclamantele au prezentat conţinutul art. 2 şi art. 5 din contractul de cesiune de creanţă, arătând că la 27 mai 2008 cesionara a depus la executorul judecătoresc notificarea privind cesiunea intervenită, solicitând achitarea în termen de 3 zile a creanţei cesionate. Au susţinut că pârâta cesionară a dat dovadă de rea-credinţă, întrucât, fără să aştepte comunicarea notificării către reclamanta de rangul 1 şi nici împlinirea termenului de 3 zile acordat pentru plată, a introdus la aceeaşi dată, la tribunalul de la sediul reclamantei de rangul 1, cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, prejudiciindu-i în mod grav interesele comerciale ale acesteia.

Reclamantele au susţinut că primul motiv de nulitate a contractului de cesiune se întemeiază pe încheierea acestui contract cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.

Sub un prim aspect, s-a invocat lipsa mandatului acordat de către Consiliul de Administraţie, directorului R.M., pentru încheierea contractului de cesiune de creanţă.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 20 pct. B 2 şi lit. G) din statutul SC E.S. SA, prevăzut în HG nr. 74/2005, dispoziţii care-l autorizează pe directorul general să încheiere acte juridice în numele şi pe seama societăţii, în limitele împuternicirilor acordate de Consiliul de Administraţie. În aceeaşi ordine de ideii au fost invocate şi prevederile art. 18 lit. d) şi f) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului de Administraţie al SC E.S. SA, subliniindu-se faptul că nu există un mandat acordat de Consiliul de Administraţie, directorului general, pentru încheierea contractului de cesiune de creanţă în litigiu.

În susţinerea aceluiaşi prim motiv de nulitate, bazat pe lipsa mandatului acordat directorului general, au fost invocate şi prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana juridică este ţinută să respecte obligaţiile contractate de organele sale reprezentative, în limitele puterilor conferite acestor organe, sancţiunea aplicată pentru nerespectarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice fiind nulitatea actului juridic civil.

În sprijinul aceluiaşi motiv au fost invocate şi dispoziţiile art. 20 lit. A. C) din statutul SC E.S. SA, care conferă Consiliului de Administraţie competenţa de a încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri din patrimoniul societăţii, contractul în litigiu încadrându-se în acest tip de acte juridice, aşa cum reiese şi din analiza dispoziţiilor art. 18 lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului de Administraţie.

Relativ la acest motiv de nulitate, reclamantele au conchis că semnatarii contractului de cesiune de creanţă au acţionat cu depăşirea împuternicirilor acordate prin mandatele conferite de Consiliul de Administraţie şi prevăzute de statutul societăţii, caz în care, potrivit dispoziţiilor art. 1546 alin. (2) C. civ., actele încheiate de mandatar nu obligă pe mandant, dacă acesta nu le-a ratificat în mod expres sau tacit.

Reclamantele au subliniat caracterul dezavantajos al contractului de cesiune pentru cedent, ca şi lipsa de utilitate a acestuia, au evidenţiat faptul că fostul director general nu a acţionat cu intenţia ca cesiunea să profite societăţii, ci cu intenţia de a favoriza interesele cesionarului, sub acest din urmă aspect prezentându-se relaţiile pe care fostul director general R.M. le are cu numiţii C.R.M. şi T.I.O., prin intermediul SC E.I.P.H. SRL şi al Asociaţiei Salariaţilor E.S. SA.

Un alt motiv de nulitate în legătură cu lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este întemeiat pe faptul că cesiunea de creanţă nu a fost semnată nici de reprezentantul legal al cesionarului, adică de administratorul unic al acestuia - C.R.M., ci de asociatul unic I.I.D. Sub acest aspect, reclamantele au arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 197 alin. (3) coroborate cu dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din actul constitutiv al societăţii pârâte.

S-a susţinut nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă şi pentru neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate a cauzei, sub aspectul inexistenţei cauzei, faţă de lipsa contraprestaţiei cesionarului, precum şi sub aspectul inexistenţei unei cauze licite, ceea ce atrage încălcarea dispoziţiilor art. 966 C. civ. şi ale art. 948 pct. 4 C. civ.

Reclamantele au susţinut că din întreaga economie a contractului rezultă faptul că cedentul nu primeşte o sumă de bani drept echivalent al creanţelor cedate şi că scopul său imediat nu este acela de a primi preţul.

În această ordine de idei, reclamantele au coroborat dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5), din contractul de cesiune de creanţă cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi art. , susţinând că preţul nu este fixat de părţi la momentul încheierii contractului, că cedentul nu numai că nu primeşte preţul, urmând să aştepte ca cesionarul să recupereze creanţe pe care le-ar fi putut recupera şi singur, ci în plus, acceptă şi amânarea recuperării acestor creanţe pe o perioadă nedeterminată, fiind în acelaşi timp de acord şi cu renunţarea la accesoriile creanţei în favoarea cesionarului, fără a primi o veritabilă contraprestaţie din partea acestuia. Au susţinut că aceste prevederi intră în contradicţie cu caracterul sinalagmatic al contractului de cesiune de creanţă, conducând la concluzia lipsei cauzei contractului.

În ce priveşte ilicitatea acestei cauze, reclamantele au susţinut că aceasta trebuie analizată în raport de contextul în care s-a încheiat contractul denunţat. S-a subliniat faptul că în cauză, creanţa cedată provine din activitatea comercială efectuată de reclamanta de rangul 2, în baza contractelor de prestări de servicii integrate - mentenanţă - auto-proiectare, contracte ce reprezintă obiectul principal de activitate al societăţii şi se circumscriu scopului pentru care aceasta a fost constituită, reclamanta având garanţia recuperării integrale a creanţei cedate, în condiţii de avantaj reciproc şi fără prejudicierea acţionarului unic al ambelor societăţi reclamante, între debitorul cedat şi cedent existând operaţiuni de decontare continue şi de eşalonare a plăţii creanţelor restante, ceea ce arată că nu există nici un motiv determinat şi licit care să justifice cedarea creanţei.

Din acest punct de vedere, reclamantele au arătat că este evident caracterul ilicit al scopului urmărit la încheierea actului, cauza fiind ilicită.

Al treilea motiv de nulitate vizează lipsa unui preţ determinat, sau determinabil, al cesiunii de creanţă, ca obiect al prestaţiei cesionarului.

Reclamantele au făcut referire la dispoziţiile art .962 C. civ., la faptul că jurisprudenţa a statuat în mod constant că cesiunea unei creanţe nu reprezintă decât o specie particulară a vânzării, aşadar trebuie să îndeplinească toate condiţiile esenţiale ale acesteia, vânzarea fiind perfectă atunci când părţile s-au învoit asupra obiectului şi preţului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1295 şi cele ale art. 1303 C. civ.

Au criticat prevederile art. (2) din contractul de cesiune de creanţă, susţinând că din analiza dispoziţiilor alin. (4) şi (5) ale acestui articol, rezultă clar că aşa - zisul preţ, astfel cum apare prevăzut în alin. (1) al aceluiaşi articol, reprezintă doar o limită maximă pe care o poate atinge preţul, cesionarul obligându-se să achite acest preţ pe măsură ce recuperează creanţa şi fără să-şi asume răspunderea faţă de cedent pentru sumele nerecuperate.

În ce priveşte determinarea preţului au arătat că aceasta nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor, nu poate să depindă de voinţa uneia dintre ele şi nici nu poate fi făcută de instanţă, determinarea trebuind să fie posibilă în temeiul clauzelor contractuale şi să vizeze nu numai existenţa obligaţiei de plată, ci şi întinderea acesteia.

În speţă, reclamantele au arătat că preţul cesiunii apare ca o variabilă, care poate oscila între valoarea nominală a creanţei şi o sumă inferioară acesteia, respectiv echivalentul a ceea ce va recupera efectiv cesionarul de la debitorul cedat, valoare care depinde de un eveniment viitor şi incert şi de acţiunile cesionarului.

Pornind de la dispoziţiile art. 947 C. civ., reclamantele au susţinut că un contract cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul celeilalte şi au evocat doctrina, care a stabilit în unanimitate, caracterul comutativ al convenţiei de vânzare-cumpărare, dat de faptul că existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor, cu referire la obiect şi la preţul vânzării, sunt cunoscute de părţi încă din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert.

Al patrulea motiv de nulitate absolută se întemeiază pe ideea de fraudare a legii, prin încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 973 C. civ., în sensul obligării debitorului la plata unei sume de bani ce depăşeşte valoarea creanţei.

Au definit fraudarea legii drept operaţiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale şi au susţinut că în cauză, din notificarea adresată de pârâtă, reiese că se solicită debitorului cedat atât valoarea creanţei cesionate, cu penalităţile aferente, cât şi o sumă suplimentară, reprezentând cheltuielile necesare recuperării creanţei cesionate, calculate la 20 % din valoarea executată, conform art. 2 alin. final din contract.

În aceeaşi ordine de idei, au susţinut că, în lumina dispoziţiilor Codului de procedură civilă, singurul caz în care cesionarul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor de executare îl reprezintă situaţia în care acesta începe efectiv executarea silită împotriva debitorului cedat, numai că executarea silită se poate realiza conform art. 372 C. proc. civ., doar în temeiul unui titlu executoriu, calitate pe care contractul de cesiune de creanţă nu o are.

Au conchis că prevederile art. 2 alin. ultim, din contractul de cesiune de creanţă, contravin dispoziţiilor legale imperative în materie de executare silită a creanţelor, aşadar nu pot produce efecte juridice, fiind incidente prevederile art .5 C. civ., care stabilesc că nu se poate deroga prin convenţii, de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

Aceleaşi prevederi au fost denunţate de reclamante, ca venind în contradicţie şi cu principiul nemo plus juris ad aliam transferre potest quam ipse habet, cesionarul având faţă de debitor aceleaşi drepturi pe care le-a avut şi cedentul. Au susţinut că înfrângerea acestui principiu ar contraveni şi principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de dispoziţiile art. 973 C. civ.

Al cincilea motiv de nulitate se întemeiază pe încălcarea dispoziţiilor art. 943 C. civ., reclamantele susţinând că prin contractul de cesiune de creanţă se creează un sistem prin care pârâta obţine un profit de 20% din valoarea creanţei cesionate, în lipsa oricărei contraprestaţii a cesionarului.

Sub acest aspect au fost invocate prevederile art. 5 din contract, prin care părţile au convenit ca cedentul să achite cesionarului 20% din valoarea sumei cesionate, ca penalitate, în situaţia în care cedentul ar solicita în orice modalitate încetarea, rezilierea sau anularea contractului.

Reclamantele au coroborat prevederile art. 4 şi art. 5 din contractul de cesiune de creanţă şi au conchis că ipotezele la care se referă art. 5 privesc eventualele acţiuni în justiţie ale cedentului pentru încetarea, anularea sau rezilierea contractului, în acest fel contravenindu-se dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, în sensul că părţile consacră convenţional îngrădirea liberului acces le justiţie, cedentul fiind expus plăţii unei penalităţi, dacă înţelege să uzeze de acest drept constituţional.

Cererea a fost întemeiată în drept şi pe dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ.

La 4 decembrie 2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii.

Excepţia a fost respinsă la termenul din 12 februarie 2009, în raport de data introducerii acţiunii şi de dispoziţiile Legii nr. 146/1997, modificată prin OUG nr. 212/2009.

Prin sentinţa comercială nr. 6967 din 7 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă ce poartă încheierea de legalizare de semnătură nr. 1443 din 16 mai 2008 şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 12,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în raport de prevederile art. 2 lit. A. c) din Statutul reclamantei şi ale art. 18 lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a E.S., contractul de cesiune de creanţă a fost încheiat cu încălcarea competenţei Consiliului de Administraţie şi fără ca acest organ de conducere să-şi fi delegat atribuţiile.

De asemenea, a reţinut că nu s-a făcut dovada îmbogăţirii fără justă cauză.

A reţinut că, în speţă, contractul de cesiune de creanţă nu îndeplineşte condiţia stabilirii unui preţ determinat sau determinabil, astfel cum impun prevederile art. 1303 C. civ., în raport de art. 2 alin. (4) şi (5) din contract, care prevede obligaţia de plată a preţului pe măsura recuperării creanţei la valoarea nominală, ce depinde de un eveniment viitor, cesionarul obligându-se la a efectua demersurile pentru recuperarea respectivei creanţe. Aceleaşi argumente au fost avute în vedere de prima instanţă şi la stabilirea inexistenţei unei cauze licite şi morale la încheierea contractului, din contract nerezultând avantajele pe care cedentul şi le-a procurat, în condiţii de incertitudine în recuperarea creanţei .

A reţinut, ca întemeiate, argumentele aduse de reclamante cu privire la neîndeplinirea condiţiilor specifice ale creanţei, prevăzute de art. 1391-1398 şi de art. 1402-1404 C. civ., prin raportare la art. 2 alineat final din contract.

Sub acest aspect, a apreciat că restituirea cheltuielilor de executare de la debitorul cedat se poate face de către cesionar doar în cazul începerii executării silite în baza unui titlu executoriu, cuantumul acestor cheltuieli urmând a fi determinat potrivit art. 372 şi art. 3712 C. proc. civ., ori potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006. Pe cale de consecinţă, a apreciat clauza înscrisă în art. 2 alin. final, ca fiind lovită de nulitate absolută, întrucât cesionarul are calitate de creditor pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul plătit. Prin urmare - a mai reţinut instanţa de fond - este contrară legii şi prevederea art. 5 din contract, prin raportare la art. 966 C. civ., câtă vreme cesionarul urmăreşte obţinerea unui profit de 20% din valoarea creanţei, în lipsa unei contraprestaţii, reclamanta nefiind îndreptăţită să renunţe la dreptul de a invoca neexecutarea contractului în condiţiile art. 1020 -1021 C. civ.

Prima instanţă a înlăturat apărările pârâtei referitoare la necesitatea încheierii contractului de cesiune de creanţă ca urmare a atitudinii debitorului cedat, de tergiversare a plăţii datoriei, arătând că această susţinere nu are suport probator, precum şi pe cele întemeiate pe art. 19 pct. 14 din Statutul societăţii, în lipsa dovezii delegării de atribuţii de către Consiliul de Administraţie. A înlăturat şi apărarea legată de contestarea calificării contractului de către reclamantă ca fiind un contract de mandat comercial.

Privitor la cheltuielile de judecată, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel nemotivat, pârâta şi apel motivat, reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA, ambele fiind înregistrate sub acelaşi număr unic al dosarului la 7 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială.

Pârâta a depus motivele de apel la 22 octombrie 2009, cu respectarea termenului prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea apelului, reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA a criticat soluţia doar sub aspectul neacordării de către prima instanţă a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, sens în care a invocat dispoziţiile art. 274- 275 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, cu excepţia pârâtei care a recunoscut pretenţiile până la prima zi de înfăţişare, avocatul având dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul profesional al clientului său.

A arătat că, în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, a depus contractul de asistenţă juridică nr. 387 din 27 august 2008 (filele 169-171 ale dosarului de fond), din care reies activităţile pentru care l-a mandatat pe avocat, factura fiscală nr. 508 din 5 septembrie 2008 (fila 167 a aceluiaşi dosar) şi extrasul de cont de la M.B. din 19 septembrie 2008 (fila 168 a dosarului de fond).

Apelul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

În motivarea apelului, pârâta SC B.R.C. SRL a prezentat situaţia de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor, precum şi o sinteză a considerentelor hotărârii apelate.

A criticat această hotărâre pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în primul rând că cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros, dar şi cu titlu gratuit, în speţă cesiunea având caracter oneros. Sub acest aspect, a arătat că în speţă, preţul este determinat prin voinţa părţilor şi, conform art. 2, este de 47.450.000 lei, plătibili pe măsură recuperării creanţei, iar împrejurarea că părţile au convenit clauze de garanţie şi de exonerare de răspundere, de reducere ori de majorare a preţului, dacă instanţele ar stabili o altă valoare a creanţei cesionate, demonstrează încă o dată că preţul este tot determinat.

În cadrul aceluiaşi prim motiv de apel s-a arătat şi că problema determinării ulterioare a preţului se pune dacă preţul nu a fost determinat la încheierea contractului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Apelanta - pârâtă a făcut precizări cu privire la natura litigiului, pe care l-a apreciat ca fiind evaluabil în bani, prin prisma consecinţei antrenate de constatarea nulităţii absolute a contractului, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia, în considerarea naturii dreptului ce face obiectul convenţiei, a deciziei nr. XXXII/ 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi, deci, obligatorie [art. 329 alin. (3) C. proc. civ.], ca şi în considerarea faptului că reclamantele l-au considerat ca atare, convocând-o pe pârâtă la conciliere directă prealabilă în conformitate cu dispoziţiile art. 72d C. proc. civ.

Al doilea motiv de apel s-a referit la excepţia lipsei calităţii procesuale active a debitoarei cedate SC F.D.E.E.E.M.N. SA, această excepţie incluzând-o şi pe cea a lipsei de interes. Sub acest aspect, apelanta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă este terţ faţă de contractul de cesiune a cărui nulitate o invocă, fiind debitor cedat, astfel că nu este titulara dreptului dedus judecăţii şi nici nu justifică vreun interes prin încheierea acestui contract, calitatea sa de debitor menţinându-se indiferent de titularul dreptului de creanţă.

Al treilea motiv de apel a fost formulat în modalitatea excepţiei de prematuritate (inadmisibilitate) a cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici a fost invocată, în esenţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., apelanta-pârâtă invocând faptul că de la data primirii convocării la conciliere - 7 august 2008 - şi până la data promovării cererii de chemare în judecată (5 septembrie 2008) nu au trecut 30 de zile, calculate pe zile libere, conform art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Al patrulea motiv de apel a vizeat încălcarea de către hotărârea atacată a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, apelanta pârâtă susţinând că nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria faptă culpabilă şi că actul de cesiune a fost încheiat în limitele legii, neexistând nici un motiv pentru anularea lui.

Al cincilea motiv a vizat frauda la lege, apelanta pârâtă susţinând că în realitate nu există o încălcare directă a legii, în scopul eludării unor norme imperative şi că, şi dacă ar exista, reclamanta nu îşi poate invoca propria faptă culpabilă.

Al şaselea motiv de apel a vizat pretinsa încălcare a capacităţii de exerciţiu, apelanta pârâtă susţinând că eventuala depăşire a împuternicirilor acordate organelor de conducere nu se sancţionează cu nulitatea actului încheiat în aceste condiţii, ci deschide calea acţiunii în daune împotriva administratorului. A pretins că, în speţă, administratorul a încheiat actul de cesiune de creanţă în acord cu statutul societăţii şi în limitele împuternicirii acordate prin contractul de mandat.

Al şaptelea motiv de apel a reluat şi completat primul motiv de apel, apelanta - pârâtă susţinând o dată în plus că preţul este determinat, întrucât cuantumul acestuia este hotărât de părţi la momentul încheierii contractului şi că doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că determinarea preţului nu presupune şi stabilirea modalităţii de plată sau a termenului. A susţinut şi că împrejurarea că părţile au convenit ca plata să se facă pe parcursul recuperării creanţei nu afectează condiţia ca preţul să fie determinat.

Al optulea motiv de apel a vizat aprecierea făcută de instanţă în legătură cu inexistenţa cauzei, respectiv a scopului imediat, constând în lipsa contraprestatiei, ca motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune. Sub acest aspect, a conchis că judecătorul fondului s-a bazat în mod netemeinic pe acelaşi argumente relative la preţ pentru a stabili inexistenţa vreunei prestaţii a cesionarului, argumente apreciate ca nefondate în cadrul criticilor anterioare relative la preţul determinat.

Al nouălea motiv de apel a vizat încălcarea principiului relativităţii efectelor actului juridic, apelanta pârâtă susţinând, pe de o parte, că reclamanta cedentă, parte în convenţie, nu justifică interes în invocarea acestui motiv, că o face cu invocarea propriei turpitudini, iar pe de altă parte, că faţă de terţi, oricum această convenţie nu este producătoare de efecte juridice, astfel că nici aceştia nu au interes în anularea ei.

Al zecelea motiv a vizat pretinsa nevalabilitate a clauzei prevăzute de art. 5 din contract. Apelanta pârâtă a pretins că aceasta are valoarea unei adevărate clauze penale prin care s-a determinat anticipat prejudiciul pe care cesionarul l-ar suferi dacă actul de cesiune ar fi desfiinţat la solicitarea cedentului, că a admite contrariul echivalează cu abolirea art. 1066 C. civ. şi că prevederea devine incidenţă numai în cazul unei fapte culpabile a cocontractantului, neputând fi asimilată renunţării la un drept viitor şi nici îngrădirii accesului la justiţie.

Ambelor apeluri li s-a răspuns prin notele de concluzii scrise depuse la termenul din 3 decembrie 2009.

Prin Decizia comercială nr. 567 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta-apelantă SC B.R.C. SRL Bucureşti şi respectiv de apelanta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.

În ceea ce priveşte apelul declarat de SC B.R.C. SRL, instanţa de apel a constatat că acesta se sprijină şi pe invocarea a două excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale active - excepţie de fond şi excepţia prematurităţii (inadmisibilităţii) cererii de chemare în judecată - excepţie de procedură, instanţa de apel procedând la examinarea cu prioritate a celor două motive, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., mai întâi a excepţiei de procedura şi apoi a excepţiei de fond.

Excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., a fost mai întâi calificată de instanţa de apel drept excepţie a inadmisibilităţii, în condiţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a cererii, în condiţiile neparcurgerii unei proceduri prealabile impuse de lege.

Excepţia a fost găsită neîntemeiată deoarece, dispoziţiile legale ce impun norme de procedură sunt unanim apreciate ca având caracter imperativ. În speţă, însă, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. nu vin în ocrotirea unui interes general, obştesc, ci au fost edictate în scopul de a conferi părţii pârâte, ca şi părţilor implicate într-un raport juridic, posibilitatea de a se înţelege pe cale amiabilă înainte de învestirea unei instanţe de judecată. Ca atare, aceste norme vin să protejeze un interes particular, iar partea care invocă nerespectarea lor este ţinută să dovedească vătămarea ce a suferit prin nesocotirea acestora, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În speţă, apelanta pârâtă nu numai că nu dovedeşte, dar nici măcar nu invocă în ce constă vătămarea ce i s-a produs prin introducerea cererii de chemare în judecată într-un interval mai mic de 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., deşi era obligată să facă această dovadă, cu atât mai mult cu cât nici nu justifică de ce , legal convocată la adresa de sediu (fila 58 raportat la fila 147 a dosarului de fond), nu s-a prezentat pentru ridicarea corespondenţei, care a fost avizată şi reavizată şi apoi retumată expeditorului ( filele 58 verso-59 ale dosarului de fond).

În lipsa dovedirii vătămării suferite prin introducerea acţiunii într-un termen mai mic decât cel legal, instanţa de apel a apreciat că nu subzistă motivul de nulitate relativă a actului de procedură astfel îndeplinit, act care nici nu a fost contestat în fond, la primul termen de judecată acordat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., ci abia în apel, când neregularitatea se consideră acoperită.

Ca atare, acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat şi a fost înlăturat.

Motivul de apel invocat sub forma excepţiei lipsei calităţii procesuale active a SC F.D.E.E.E.M.N. SA a fost găsit nefondat. S-a constatat că unul din motivele de nulitate a contractului de cesiune de creanţă este legat de înfrângerea principiului relativităţii actelor juridice civile, prevăzut de art. 973 C. civ. Cum partea care se pretinde vătămată de încălcarea acestor dispoziţii legale este chiar reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA, ca debitor cedat, aceasta îşi justifică interesul în constatarea nulităţii absolute, cel puţin a clauzei astfel incriminate, ceea ce îi conferă şi calitatea procesuală activă de terţ interesat în promovarea acţiunii în nulitate, aceasta declarându-se titularul dreptului a cărui protejare se urmăreşte în această modalitate. Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestei reclamante este neîntemeiată, ca şi critica adusă în acest mod hotărârii atacate.

Cât priveşte criticile aduse soluţiei de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, instanţa de apel le-a apreciat ca nefondate, pentru următoarele considerente:

S-a constatat că dispoziţiile legale ce reglementează regimul juridic al cesiunii de creanţă sunt cele cuprinse în art. 1391 - 1404 C. civ., respectiv în capitolul VIII al Titlului V - Despre vinderi, prin urmare, cesiunea de creanţă este o specie a contractului de vânzare-cumpărare, contract care are un caracter funciarmente oneros, presupunând că, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 945 C. civ.

În ce priveşte motivele de apel formulate de apelanta pârâtă, referitoare la preţ şi la cauză , instanţa de apel a reţinut următoarele:

De esenţa motivării primei instanţe este susţinerea că preţul cesiunii, în speţă, nu este nici determinat şi nici determinabil, iar de esenţa criticii apelantei - pârâte este susţinerea că preţul este determinat, că este prevăzut în art. 2 din contract, că reprezintă voinţa părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ. şi în consecinţă că se impune a fi respectat inclusiv de instanţele de judecată, care nu pot substitui voinţa lor voinţei părţilor contractante.

Instanţa de apel a constatat că părţile au inserat în contractul de cesiune de creanţă, încheiat la 16 mai 2008, clauza 2 privitoare la preţul contractului, art. menţionat numărând şase alineate. Privitor la această clauză, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a procedat la analiza coroborată a tuturor celor şase alineate, interpretându-le unele prin altele, în conformitate cu dispoziţiile art. 982 C. civ., fără a se limita la alineatul întâi , aşa cum procedează apelanta - pârâtă.

Potrivit acestui prin alineat, preţul apare ca ferm determinat la suma de 47.450.000 lei, părţile convenind doar ca plata să se facă pe măsura recuperării lui.

S-a reţinut că trebuie evocate dispoziţiile art. 1295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că vânzarea este perfectă şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, chiar dacă lucrul încă nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit. Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese indubitabil caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, contractul socotindu-se încheiat la realizarea acordului de voinţă cu privire la obiect şi la preţ, indiferent de predarea bunului şi de plata preţului.

În cazul contractului de cesiune de creanţă, al cărui obiect îl constituie cedarea dreptului de creanţă deţinut de vânzătorul cedent, preţul nu trebuie să fie neapărat egal cu creanţa cedată.

Deşi o astfel de distincţie între creanţa cedată şi preţul cesiunii nu rezultă expressis verbis din dispoziţiile art. 1391 şi urm. C. civ. (care reprezintă sediul materiei), ea poate fi dedusă din interpretarea art. 1402 C. civ., care reglementează instituţia retractului litigios, dispoziţii care fac vorbire despre preţul real al cesiunii", fiind astfel dincolo de orice îndoială că preţul cesiunii cuvenit cedentului poate să difere de valoarea creanţei cedate.

Revenind, prin prisma acestor argumente, la alineatul întâi al art.2 din contractul părţilor, instanţa de apel a reţinut că examinarea acestui alineat în afara contextului dat şi de celelalte alineate ar putea conduce, la prima vedere, la concluzia că preţul este determinat, că el este egal cu valoarea creanţei cedate, astfel cum aceasta este prevăzută la art. 1 - Obiectul contractului şi că părţile au convenit ca doar plata să fie efectuată pe măsură ce creanţa este recuperată de la debitorul cedat.

Numai că, din coroborarea alineatului unu cu alineatele trei şi patru, reiese indubitabil, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că numai aparent este fixat preţul cesiunii, câtă vreme plata se va face pe măsura recuperării creanţei, în 30 de zile de la încasarea acesteia dar nu mai târziu de un an, şi, mai ales, câtă vreme cesionarul nu îşi asumă fată de cedent nici o obligaţie pentru sumele nerecuperate. Raportat la această din urmă prevedere, câtă vreme părţile nu au convenit o sumă până la concurenţa căreia răspunderea cesionarului să fie înlăturată, reiese că cesionarul se poate socoti în drept să nu recupereze de la debitorul cedat şi, implicit, să nu remită cedentului, timp de un an, nimic din creanţa cedată, respectiv din preţul cesiunii, ceea ce autorizează pe deplin concluzia la care s-a oprit şi prima instanţă despre imposibilitatea de determinare a preţului final şi plata efectivă a preţului, aşadar cuantumul acestuia, rămânând la latitudinea exclusivă a cesionarului, ceea ce face literă moartă din cuantumul aparent ferm determinat în alineatul anterior.

Altfel spus, deşi părţile au stabilit un cuantum ferm al cesiunii de creanţă, cedentul nu are nici o garanţie a încasării acestuia câtă vreme cesionarul, care şi-a rezervat dreptul de a-l plăti în termen de un an, şi-a asigurat exonerarea de la plata preţului pentru sumele nerecuperate, sume pentru care nu s-a stabilit un maxim şi care, de aceea, pot atinge chiar nivelul preţului integral.

Aceasta este raţiunea pentru care, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu se poate vorbi despre un preţ determinat, ci despre un preţ care poate varia între zero şi 47.450.000 lei, cu atât mai mult cu cât plata acestuia în interval de un an depinde de voinţa exclusivă a cesionarului.

Din acest punct de vedere, instanţa de ape a apreciat că în speţă nu se poate vorbi despre o convenţie legal făcută, care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 969- 970 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 970 alin. (1) C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Or, câtă vreme există posibilitatea, convenită de părţi, ca cesionarul să nu recupereze nimic din creanţă înăuntrul termenului de un an, ci să procedeze la recuperarea acesteia după acest termen fără ca răspunderea sa contractuală de plată a preţului să fie antrenată faţă de cedent, instanţa de apel a apreciat că nu este respectată, de plano, cerinţa bunei-credinţe a cesionarului.

Obligaţia de plată a preţului fiind una dintre urmările pe care legea (art. 1361 şi urm. C. civ.) le prevede în cazul vânzării - cumpărării, iar cesionarul, ca debitor al acestei obligaţii, asigurându-şi, de plano, exonerarea de răspundere, în cazul neîndeplinirii acesteia, instanţa de apel a apreciat că modalitatea în care părţile au înţeles să determine preţul nu respectă cerinţele art. 970 alin. (2) C. civ., aşadar convenţia cu privire la preţ nu este legal făcută.

Pe cale de consecinţă, preţul nu este determinat şi nici determinabil, în lipsa elementelor intrinseci ale contractului şi în lipsa indicării unui terţ care să procedeze în acest scop, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1303-1304 C. civ. şi atrage nulitatea contractului încheiat în astfel de condiţii, soluţia instanţei de fond fiind, sub acest aspect, legală şi temeinică.

În ce priveşte cauza contractului, instanţa de apel a reţinut că aceasta trebuie raportată la caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare (în categoria căruia intră şi cesiunea de creanţă), ca şi la scopul imediat al contractului, care este, pentru cedent, obţinerea unui preţ pentru creanţa cesionată.

Preţul nefiind determinat şi nici determinabil în condiţiile art. 1304 C. civ., este indiscutabil că pune în discuţie contraprestaţia cesionarului, care este aceea de plată a preţului cesiunii, iar inexistenţa garanţiei obţinerii de către cedent a folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanţă, face ca întregul contract să fie lipsit de cauză, aşadar nul, în condiţiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 şi urm. C. civ. Şi din acest punct de vedere soluţia primei instanţe apare ca legală şi temeinică, aceasta urmând a fi menţinută.

Critica privitoare la nerespectarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans a fost găsită ca nefondată. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută se poate invoca oricând, doctrina şi jurisprudenţa fiind unanime în a aprecia că acest drept revine oricui justifică un interes, fără ca părţile contractante să fie exceptate.

Prin urmare, de acest drept beneficiază şi reclamanta cedent în actul de cesiune de creanţă. Singura îngrădire cu care se poate confrunta în aceste situaţii partea contractantă este refuzul de restituire a prestaţiei efectuate în temeiul actului juridic nul, refuz întemeiat pe principiul invocat de apelanta pârâtă, care, însă, în cauză nu îşi găseşte aplicarea câtă vreme nu s-a solicitat şi repunerea părţilor în situaţia anterioarÄ.

Critica relativă la frauda la lege a fost găsită ca nefondată, întrucât instanţa de fond nu a reţinut în considerentele hotărârii atacate, nici expres şi nici implicit, conivenţa frauduloasă a părţilor la încheierea actului, nu a individualizat-o şi nici nu a indicat din care probe se deduce.

Critica relativă la capacitatea de exerciţiu a fost găsită ca întemeiată. Pe de o parte trebuie subliniat faptul că nesocotirea dispoziţiilor legale referitoarea la capacitatea de exerciţiu a persoanei se sancţionează cu nulitatea relativă, nu cu nulitatea absolută. Pe de altă parte, modul în care este argumentat acest motiv de nulitate a contractului de cesiune de creanţă autorizează concluzia că în realitate se invocă depăşirea limitelor mandatului, fapt care nu antrenează nulitatea actului încheiat în aceste condiţii, ci răspunderea faţă de terţ în condiţiile art. 1537 , raportat la art. 1546 alin. (2) C. civ.

Critica adusă în legătură cu aplicarea principiului relativităţii efectelor contractului a fost găsită întemeiată. Din interpretarea art. 73 C. civ. şi a principiului res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest, reiese că singura sancţiune pe care o primeşte un act prin care se stabilesc obligaţii în sarcina unui terţ, este inopozabilitatea contractului faţă de terţ, aşadar nu nulitatea actului.

Critica privitoare la interpretarea art.5 din contractul părţilor a fost găsită nefondată, instanţa de apel nu a putut primi interpretarea propusă de apelanta pârâtă, având în vedere că nicăieri în cuprinsul acestei clauze nu se face menţiune despre faptul că ea devine operantă doar dacă cedentul denunţă unilateral şi culpabil contractul.

În lipsa unei astfel de prevederi, clauza aduce atingere dreptului conferit de art. 21 din Constituţia României, ca şi dreptului conferit de art. 1020-1021 C. civ. pentru creditorul obligaţiei neexecutate de a sesiza instanţa de judecată fie pentru executarea contractului, fie pentru desfiinţarea lui. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această clauză încalcă prevederile art. 5 C. civ. şi în mod riguros s-a constatat nulitatea ei absolută .

Instanţa de apel a subliniat că împrejurarea că, două din motivele de apel au fost găsite întemeiate, nu este de natură a schimba soluţia primei instanţe, atâta vreme cât au fost găsite întemeiate mai multe motive de nulitate a contractului de cesiune de creanţă, fiecare dintre ele având vocaţia de a antrena nulitatea întregului contract.

În ce priveşte apelul declarat de apelanta - reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA, instanţa de apel l-a apreciat ca nefondat. S-a constat că prima instanţă nu numai că nu a contestat, dar chiar a afirmat dreptul apelantei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme pârâta a căzut în pretenţii. În ceea ce priveşte , însă, dovada plăţii onorariului avocaţial, prima instanţă a reţinut implicit că probele depuse (respectiv factura fiscală) indică o sumă aferentă altui contract de asistentă juridică decât cel indicat în împuternicirea avocaţială.

Instanţa de apel a constatat că, strict sub acest aspect, apelanta - reclamantă nu a făcut în apel nici o probă nouă, deşi era obligată să-şi dovedească pretenţiile, iar în lipsa unui explicaţii argumentate şi întemeiate în drept, cu privire la această discrepanţă, instanţa de apel a apreciat critica adusă soluţiei primei instanţe, ca fără fundament şi a înlăturat-o.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL Bucureşti şi recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti.

I. În recursul său, recurenta-pârâtă a adus deciziei recurate următoarele critici.

1. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a respins critica referitoare la excepţia lipsei calităţii procesule active a reclamantei SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti, deşi a reţinut ca întemeiată, critica sa cu privire la greşita aplicare a principiului relativităţii, situaţie în care trebuia să reţină şi că terţul nu are calitate procesuală activă, în cererea de constatare a nulităţii actului.

2. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.7201 C. proc. civ., deoarece, excepţia instituită de aceste dispoziţii, este una absolută, ce poate fi invocată în orice stare a pricinii, recurenta-pârâtă nefiind ţinută de a face dovada vătămării.

În opinia recurentei-pârâte, nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., trebuia să atragă admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii, iar pe fond, acţiunea trebuia respinsă ca prematură.

3. În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că preţul nu este determinat şi nici determinabil.

Interpretând prevederile art. 2 din contractul de cesiune, rezultă că preţul stabilit de părţi pentru dreptul de creanţă ce se cesionează este de 47.450.000 lei, sumă plătibilă pe măsura recuperării creanţei.

Faptul că părţile au convenit clauze de garanţie şi exonerare de răspundere, de reducerea preţului, or de majorarea acestora, pentru ipoteza în care instanţele ar stabili o altă valoare pentru creanţa cesionată, demonstrează că preţul este determinat.

De asemenea, nici faptul că părţile au prevăzut ca plata preţului să se facă pe parcursul recuperării creanţei nu face ca acesta să fie nedeterminat şi, de asemenea nici stabilirea termenelor de 30 de zile şi de 1 an de zile nu poate avea semnificaţia dată de instanţa de apel, în sensul că preţul ar fi lăsat la latitudinea exclusivă a cesionarului.

4. Decizia recurată este dată cu încălcarea art. 969 C. civ., deoarece convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, or, în speţa de faţă contractul de cesiune a fost încheiat în mod legal, acest lucru făcând ca el să se impună nu numai părţilor ci şi instanţelor judecătoreşti, acestea neputând să se substituie voinţei părţilor rezultată din clauza contractuală.

Se mai susţine că modalitatea de plată a preţului sau termenul plăţii nu influenţează condiţia determinării preţului.

Concluzia instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte constatarea faptului că respectiva convenţie n-ar avea o cauză licită şi morală pentru faptul că ar lipsi contraprestaţia şi pentru că preţul nu ar fi determinat sau determinabil.

II. În recursul său recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA a adus următoarele critici deciziei recurate.

În mod greşit instanţa de apel nu a acordat cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Recurenta-reclamantă susţine că din contractul de asistenţă juridică nr. 387 din 27 august 2008 rezultă în mod clar obiectul acestuia, iar prin coroborarea acestui document cu factura fiscală nr. 508 din 5 septembrie 2008, rezultă că respectivele cheltuieli de judecată, în sumă de 42310,45 lei au fost efectuate în cauza de faţă, însă, în mod greşit atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au considerat că recurenta-reclamantă nu ar fi dovedit că respectivele cheltuieli s-au făcut in cauza dedusă judecăţii.

Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, precum şi la lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL Bucureşti:

1. Relativ la excepţia lipsei de interes a recurentei pârâte de a formula prezentul recurs, excepţie invocată de către recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA, aceasta nu poate fi reţinută, urmând a fi respinsă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. ultim din contractul de cesiune de creanţă, încheiat la data de 16 mai 2008 între părţi, rezultă că toate cheltuielile necesare recuperării creanţei cesionate, inclusiv cheltuielile de executare silită, vor fi în cuantum de 20% din valoarea executată şi vor cădea în sarcina debitorului.

Prin urmare, recurenta-pârâtă are un interes material, practic, ca debitorul cedat să nu facă plata direct către cedent, ci către cesionar, din cuprinsul aceste clauze contractuale rezultând că 20% din cuantumul creanţele recuperate, reprezintă cheltuielile cu recuperarea acestor creanţe şi respectiv beneficiul cesionarului pentru recuperarea respectivelor creanţe, că aceste cheltuieli vor fi suportate de către debitorul cedat şi că vor fi încasate de către cesionar.

Ca atare, atâta timp cât contractul de cesiune este considerat ca valabil încheiat (şi în aceasta constă interesul recurentului-pârât) debitorul cedat trebuie să facă plata creanţelor datorate cedentului, către cesionar, dar în plus, trebuie să plătească şi acest cuantum al cheltuielilor cu recuperarea respectivelor creanţe, de 20% din valoarea creanţei recuperate, cesionarului, tocmai în acest lucru constând interesul recurentei-reclamante.

2. Critica cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC F.D.E.E.E.M.N. SA, nu poate fi reţinută.

Astfel, dacă contractul de cesiune, care face obiectul cauzei de faţă, a fost valabil încheiat, atunci recurenta-reclamantă are un interes practic în a formula acţiunea dedusă judecăţii, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 2 alin. ultim din contractul de cesiune, debitorul cedat (adică tocmai recurenta-reclamantă) , trebuie să plătească cesionarului pe lângă creanţa datorată cedentului şi o sumă în cuantum de 20% din creanţa recuperată, reprezentând cheltuieli (inclusiv beneficiul cesionarului) cu recuperarea creanţei respective.

Prin urmare, este evident că recurenta-reclamantă are un interes în a nu plăti şi această sumă, de unde şi existenţa calităţii sale procesuale active.

Nici excepţia inadmisibilităţii (a prematurităţii) acţiunii nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., procedura concilierii directe fiind prevăzută de legiuitor tocmai în scopul evitării unor litigii ulterioare între părţile contractante.

Respectivele dispoziţii legale nu au un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, astfel că părţile pot deroga de la ele.

Prin urmare, faptul că nu s-a respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., nu atrage automat nulitatea procedurii respective, partea care o invocă trebuind să facă dovada vătămării pe care a suferit-o.

Cum recurenta-pârâtă nu a făcut dovada acestei vătămării în mod legal instanţa de apel a respins această excepţie.

3. În ce priveşte, însă, fondul cauzei, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., ale art. 948 şi urm. C. civ., precum şi ale art. 1391-1404 C. civ., raportat la clauzele contractului de cesiune încheiat între părţi la 16 mai 2008.

Astfel, deşi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că respectivul contract, încheiat între părţi la 16 mai 2008, este un contract de cesiune de creanţă, respectiv o specie a contractului de vânzare cumpărare, totuşi, în mod greşit face o discuţie, în afara cadrului cauzei, cu privire la caracterul oneros sau neoneros al acestui contract, fiind evident, din interpretarea clauzelor contractului, că acest contract este unul cu caracter oneros.

În alin. (1) al art. 2 din contract este stabilit, fără nici un fel de dubiu, preţul contractului, respectiv suma de 47.450.000 lei.

De asemenea, în alin. (2) al aceluiaşi articol din contractul de cesiune, se menţionează faptul că cesiunea creanţei se face la valoarea nominală a acesteia.

Este evident astfel, că cedentul ar urma să primească preţul integral al creanţei pe care o are faţă de debitorul cedat, iar folosul urmărit de cesionar este prevăzut în alin. ultim al aceluiaşi art. 2, din contract, constând într-o sumă, în cuantum de 20% din creanţa recuperată, sumă ce cade tot în sarcina debitorului cedat.

Prin urmare, caracterul oneros al contractului, pentru ambele părţi, este pe deplin dovedit.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au făcut o serie de aprecieri, cu totul eronate, în ce priveşte existenţa cauzei contractului de cesiune, a caracterului său licit şi moral, aprecieri făcute prin prisma scopului imediat şi în legătura cu contraprestaţia apelantei pârâte, legat de caracterul determinat sau determinabil al preţului şi al modalităţii de plată al acestuia.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 964 alin. (2) C. civ., ale art. 982 C. civ. şi ale art. 1304 C. civ.

Aşa cum s-a mai arătat mai sus, în alin. (1) al art.2 din Contract este determinat în mod precis preţul cesiunii.

În nici un caz, nu poate fi interpretat alin. (3) al art. 2 din Contract în felul în care a fost interpretat de instanţa de apel (care a confirmat astfel interpretarea dată acestor dispoziţii şi de către prima instanţă), din cuprinsul acestui alineat nerezultând decât faptul că, orice parte din creanţa cesionată, pe care cesionarul o recuperează de la debitorul cedat, trebuie plătită cedentului în termen de 30 de zile de la data încasării acesteia, fixându-se în acelaşi timp şi un termen, înăuntrul căruia cesionarul este obligat să recupereze creanţa, respectiv termenul de un an de zile de la semnarea contractului.

Prin urmare, acest articol nu cuprinde decât condiţionări în sarcina cesionarului, aceste dispoziţii neînsemnând, în nici un fel, că recuperarea creanţei este lăsată la liberul arbitru al cesionarului.

Faptul că părţile nu au prevăzut o sancţiune concretă în cazul nerespectării acestor condiţionări, nu înseamnă că nu se aplică regulile generale, în sensul că, cedentul ar fi putut cere executarea contractului sau rezoluţiunea acestuia, dacă cesionarul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

Prin urmare, contractul respectă pe deplin cerinţele art. 970 alin. (2) C. civ., convenţia fiind legal făcută, cu privire la preţ.

Şi în ce priveşte cauza contractului, aceasta este licită şi morală, nefăcându-se dovada ca aceasta este prohibită de legi sau că este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice.

În cauză, s-a făcut, pe deplin, dovada faptului că există o contraprestaţie a cesionarului, iar inexistenţa garanţiei obţinerii de către cedent a folosului patrimonial aferent transferului dreptului de creanţă, este o falsă problemă, acesta având la îndemână, aşa cum s-a arătat mai sus, diverse acţiuni, pentru a-l obliga pe cesionar la executarea contractului sau pentru a cere rezoluţiunea acestuia.

4. De altfel, prin acţiunea introductivă, reclamanta-intimată SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti, îşi invocă propria culpă, deoarece, reprezentantul său este cel care a semnat contractul de cesiune, ce face obiectul cauzei de faţă.

Astfel, potrivit art. 137 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori.

În cauză, se aplică teoria aparenţei mandatului, în sensul că pentru recurenta-pârâtă, reprezentantul reclamantei-intimate avea depline puteri în a semna respectivul contract.

Dacă respectivul administrator şi-a depăşit puterile de reprezentare, acesta, poate fi obligat să răspundă, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, sau potrivit legii penale, dacă a săvârşit o infracţiune în exercitarea mandatului său, deşi, prin rezoluţia din 28 octombrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie â€" Direcţia Naţională Anticorupţie â€" dată în dosarul nr. 445/II-2/2008 (fila 172 dosar fond), şi prin rezoluţia din 17 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie â€" Direcţia Naţională Anticorupţie, dată în dosarul nr. 74/P/2008 (fila 176 dosar fond) s-a respins plângerea formulată de intimata-reclamantă SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti şi, respectiv, s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de numitul R.M., ce a deţinut calitatea de administrator al SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti, şi a semnat contractul de cesiune, ce face obiectul cauzei de faţă, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportate la art. 248 C. pen. şi raportat la art. 2481 C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 10 lit. b) C. proc. pen., tocmai în legătură cu faptele ce au fost reclamate şi în motivarea acţiunii de faţă.

Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte în exercitarea recursului de faţă, excepţie invocată de către recurenta-reclamantă, ca nefondată, iar în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.R.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 567 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială; va modifica această decizie în sensul că va admite apelul pârâtei împotriva sentinţei nr. 6967 din 7 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi va respinge acţiunea reclamantelor SC F.D.E.E.E.M.N. SA şi SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti, ca nefondată.

II. În ce priveşte recursul declarat de către recurenta-reclamantă SC F.D.E.E.E.M.N. SA, Înalta Curte, având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa în legătură cu recursul recurentei-pârâte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul acestei recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia lipsei de interes a recurentei-pârâte, invocată de recurenta-reclamantă, ca nefondată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti împotriva deciziei comerciale nr. 567 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.

Admite recursul declarat de pârâta SC B.R.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 567 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul pârâtei SC B.R.C. SRL Bucureşti, schimbă în tot sentinţa nr. 6967 din 7 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că respinge acţiunea reclamantelor SC F.D.E.E.E.M.N. SA Ploieşti şi SC F.D.E.E.S. SERV SA Bucureşti, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 1 iulie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 2444/2010. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 2563/2010. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2551/2010. Comercial