ICCJ. Decizia nr. 2788/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2788/2010
Dosar nr. 35800/3/2007
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC O. SA prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. Bucureşti, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se determine cuantumul despăgubirilor care reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de reclamantă şi retrocedate foştilor proprietari prin efectul hotărârilor judecătoreşti irevocabile precum şi obligarea pârâtei să achite despăgubirile datorate, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 14222 din 22 decembrie 2008, a admis în parte acţiunea precizată de reclamanta SC O. SA şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 645.570 lei despăgubiri şi la 11.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 care au rămas aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, deci şi contractului nr. 720 din 21 octombrie 1998, reclamanta este îndreptăţită de a obţine din partea pârâtei A.V.A.S. repararea prejudiciului cauzat prin restituirea către foştii proprietari a bunului imobil situat în Huşi Calea Basarabiei Judeţ Vaslui (fostul R.C.).
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei tribunalul a apreciat că faţă de prevederile alin. (2) ale art. 324 din OUG nr. 88/1997 aceasta este dată de valoarea de circulaţie (valoarea de pe piaţa liberă) a bunului de la momentul la care a avut loc executarea silită, 16 aprilie 2007, aceasta fiind data la care imobilul a fost restituit în natură şi implicit data la care s-a produs prejudiciul, în sensul avut în vedere de acest text de lege.
Prin Decizia nr. 84 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC O. SA, a admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pe pârâta să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de 231.416 lei şi 5.500,68 lei cheltuieli de judecată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu a operat prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune astfel cum a susţinut pârâta A.V.A.S. Bucureşti, constatând că în cauză era aplicabil termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi că momentul începerii cursului prescripţiei extinctive este dat de cel al predării efective a imobilului către fostul proprietar, respectiv 16 aprilie 2007, astfel că faţă de data introducerii acţiunii 22 octombrie 2007 nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani.
Totodată, s-a reţinut că formalităţile concilierii prealabile au fost îndeplinite reclamanta fiind îndreptăţită la repararea prejudiciului cauzat prin executarea hotărârii irevocabile, prin care s-a restituit imobilul Restaurantul C. din Municipiul Huşi, Judeţul Vaslui, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999.
De asemenea, s-a constatat că reclamantei i se cuvenea cu titlu de despăgubiri suma de 231.461 lei ca echivalent al prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului, iar cât priveşte despăgubirile de 46.034,7 lei nu există temei pentru a fi pretinse A.V.A.S. răspunderea sa specifică vizând acoperirea prejudiciului suferit de societatea privatizată prin pierderea unui imobil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi a dispoziţiilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997, considerând că în mod nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întrucât nu s-a reţinut că data naşterii dreptului la acţiune o reprezintă data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârilor de restituire, deşi prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 prevăd expres acest lucru.
Totodată susţine recurenta hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., arătând că termenul expres de comunicare a convocării de 15 zile înaintea datei convocării prevăzut de alin. (3) al art. 7201 C. proc. civ., nu a fost respectat.
Hotărârea, susţine recurenta, a fost pronunţată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor, arătând că aceste despăgubiri trebuiau calculate doar la valoarea pe care o aveau în contabilitatea societăţii privatizate la momentul privatizării, fără aplicarea indicelui de inflaţie. Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând motivele de recurs invocate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nefondată. Instanţa de apel a respins excepţia invocată, având în vedere că extinderea prevederilor art. 32 din Legea nr. 99/1999 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text nu este posibilă, pentru că se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale. Astfel, dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, se referă la un termen de prescripţie de 3 luni aplicabil însă doar introducerii cererilor prin care se atacă o operaţiune sau un act, respectiv se valorifică un drept specific procedurii de privatizare conferit de actele normative citate privitor la privatizarea societăţilor comerciale, litigii care sunt de competenta curţii de apel, ca primă instanţă. În speţa de faţă, întrucât se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, corect instanţele au apreciat că acţiunea reclamantei este de drept comun, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, conform art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Termenul special de prescripţie de 3 luni este aplicabil numai pentru cereri în legătură cu procesul de privatizare, situaţie care nu se regăseşte în speţa de faţă.
În privinţa momentului de la care începe cursul termenului de prescripţie referitor la dreptul reclamantei de a formula cererea de chemare în judecată, dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 stabilesc că acest moment coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. Susţinerea pârâtei, potrivit căreia termenul de prescripţie al exercitării dreptului material la acţiune începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură a imobilului este contrazisă şi de faptul că de la data predării efective a imobilului către fostul proprietar, se naşte dreptul reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri.
Critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., este nefondată, instanţa de apel în urma verificării înscrisurilor aflate la dosar a apreciat în mod corect că au fost îndeplinite formalităţile concilierii prealabile.
Critica privind cuantumul despăgubirilor acordate prin invocarea art. 30 din Legea nr. 137/2002, care a modificat OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999 este nefondată. Legea nr. 137/2002 prevede expres prin alin. (3) al art. 30 că dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare încheiate înainte de intrarea acesteia în vigoare. Ori, în speţa de faţă, actul de vânzare cumpărare de acţiuni s-a încheiat în anul 1998, iar acţiunea în despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată de Legea nr. 99/1999 în vigoare la acea dată.
În consecinţă, modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil acestui litigiu, întrucât privatizarea a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.
Despăgubirea la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat este corectă în raport de lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, art. 324 alin. (l) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate de comun acord cu societăţile comerciale iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
Susţinerea recurentei conform căreia despăgubirile acordate nu pot depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător arătând că au fost încălcate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, este nefondată întrucât astfel cum a reţinut instanţa de apel aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă întrucât au fost introduse ulterior, iar despăgubirea la care a fost obligată pârâta a fost stabilită în baza raportului de expertiză contabilă efectuat în apel.
De altfel, legiuitorul prin alin. (3) al art. 30 din Legea nr. 137/2002 a stabilit expres că: „Prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".
Astfel fiind, faţă de considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 84 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă A.V.A.S. Bucureşti la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC O. SA Huşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2785/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2790/2010. Comercial → |
|---|
