ICCJ. Decizia nr. 2860/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2860/2010
Dosar nr.1280/1/2010
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată că:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A. SRL Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele RA APPS prin SAIFI. Bucureşti şi RA APPS. Bucureşti, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să dispună, în principal, obligarea acestora la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 133/1999, cu privire la spaţiul situat în imobilul din sector 2, în suprafaţă de 58,22 mp, conform contractului de locaţiune încheiat între părţi.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare şi la încheierea acestuia, în temeiul OUG nr. 19/2002, cu privire la spaţiul situat în imobilul din sector 2, în suprafaţă de 58,22 mp, conform contractului de locaţiune încheiat între părţi, iar, în cazul nerespectării obligaţiei ce formează obiectul capătului 1 sau 2 de cerere, după împlinirea termenului de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, la plata daunelor cominatorii, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 200 euro pentru fiecare zi de întârziere, la cursul de schimb din ziua plăţii.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat evacuarea reclamantei din spaţiul în litigiu.
Prin sentinţa comercială nr. 5166 din 9 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, a respins excepţiile ca neîntemeiate, a respins acţiunea reclamantei, a admis cererea reconvenţională a S. Bucureşti şi a dispus evacuarea reclamantei din spaţiul în litigiu, reţinând, în esenţă, aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale, nr. 38 din 30 ianuarie 2008 prin care dispoziţiile referitoare la vânzarea prin negociere directă din art. 13 şi cele referitoare la art. 181 din Legea privind aprobarea OG nr. 28/2007 pentru modificarea OG nr. 19/2002 au fost declarate neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 518 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 5166 din 9 aprilie 2008, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material, cu privire la capătul principal de cerere, a respins capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare şi la încheierea acestuia, constatând prescris dreptul la acţiune, în sens material, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că dreptul apelantei-reclamante la acţiune s-a născut la data de 3 martie 2000, respectiv în ziua următoare împlinirii termenului de 90 de zile de la data depunerii cererii de cumpărare 3 decembrie 1999, în aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, stabilirea momentului de la care prescripţia începe să curgă fiind data la care s-a născut dreptul, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Aşadar, cum dreptul la acţiune s-a născut la data de 3 martie 2000, prescripţia s-a împlinit la 3 martie 2003, reclamanta demarând procedura judiciară abia în data de 14 martie 2007.
Instanţa de apel a constatat şi aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 38 din 30 ianuarie 2008 în speţa de faţă, cum, în mod corect, a considerat şi prima instanţă, iar referitor la respingerea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat un nou contract de locaţiune din 7 iulie 2008, prin care apelanta-reclamantă deţine un titlu care îi justifică ocuparea spaţiului, soluţia de evacuare a acesteia din imobil fiind, aşadar, nefondată, pentru că prin noul contract de locaţiune încheiat, reclamantei i s-a dat dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu până la data de 31 decembrie 2008.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, nr. 518 din 11 noiembrie 2008, a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., arătând, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a principiului non reformatio in pejus, prin ignorarea art. 296 C. proc .civ.
Prin Decizia nr. 1645 din 27 mai 2009, Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 518 din 11 noiembrie 2008, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă, că admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a creat, pentru recurentă, în apel, o situaţie mai grea decât cea stabilită de prima instanţă.
Prin Decizia nr. 547 din 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul formulat de apelanta SC A. SRL, împotriva sentinţei comerciale nr. 5166 din 9 aprilie 2008, a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis cererea principală, a obligat pârâtele să îndeplinească procedura de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare şi să încheie contractul de vânzare-cumpărare, în conformitate cu Legea nr. 133/1999, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei s-a reţinut că RA APPS Bucuresti era obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii de către reclamantă, aceasta îndeplinind cerinţele menţionatei legi, iar, în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa de apel a luat în considerare Decizia Curţii Constituţionale nr. 38 din 30 ianuarie 2008, despre care a făcut vorbire şi prima instanţă. În ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat un nou contract de locaţiune din 7 iulie 2008, prin care apelanta-reclamantă deţine un titlu care îi justifică ocuparea spaţiului, soluţia de evacuare a acesteia din imobil fiind, aşadar, nefondată, întrucât prin noul contract de locaţiune încheiat, reclamantei i s-a dat dreptul de folosinţă asupra spaţiului în litigiu până la data de 31 decembrie 2008.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 547 din 17 decembrie 2009 au formulat recurs, atât pârâta RA APPS prin SAIFI Bucureşti, cât şi pârâta RA APPS Bucureşti.
Recurenta-pârâtă RA APPS. prin SAIFI Bucureşti a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, îndeplinite toate condiţiile impuse de Legea nr. 133/1999, deşi spaţiul în litigiu, în opinia recurentei SAIFI Bucureşti nu constituie activ disponibil, în sensul prevederilor art. 12, art. 13 din menţionata lege şi, pe cale de consecinţă, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. d) din lege ce statuează asupra dreptului de preferinţă al întreprinderilor mici şi mijlocii la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome.
Recurenta susţine că activul în litigiu nu poate fi calificat ca fiind disponibil numai pentru simplul fapt că a fost închiriat dat fiind că închirierea imobilelor se încadrează în obiectul său de activitate şi, mai mult, cum una din condiţiile esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare este dată de existenţa consimţământului valabil al părţii care se obligă, instanţa nu poate substitui părţilor în manifestarea acestuia, astfel că Legea nr. 133/1999 nu poate înfrânge principiul libertăţii de voinţă, părţile fiind perfect libere să stabilească clauzele actului juridic.
De asemenea, se arată că această condiţie nu este întrunită cu atât mai mult cu cât nu s-a întocmit o listă a activelor disponibile şi că, şi în situaţia în care ar fi activ disponibil, instanţa ar fi trebuit să analizeze toate condiţiile impuse de lege, sub aspectul întrunirii cumulative a acestora.
Recurenta consideră că, în cauză nu este întrunită nici cea de-a treia condiţie cerută de lege, aceea ca solicitantul să aibă un drept de preferinţă pentru că, nici la data declarării recursului, nu există o listă aprobată de către Secretariatul General al Guvernului referitoare la imobilele care ar putea constitui active disponibile. Se apreciază că, şi în situaţia în care activul ar putea fi considerat ca fiind disponibil, lipsa dreptului de preferinţă ar face imposibilă transferarea dreptului de proprietate pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 12 lit. d) din lege.
Prin recursul său, APPS RA a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susţinere aceleaşi argumente ca şi recurenta RA APPS prin SAIFI.
Prin întâmpinarea depusă la data de 8 iunie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală a deciziei atacate.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, criticile celor două recurente vizează neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 133/1999 pentru a se putea dispune obligarea lor la îndeplinirea procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la spaţiul situat în sector 2, Bucureşti.
Astfel, recurentele nu contestă încadrarea intimatei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, ci doar faptul că imobilul în litigiu nu constituie un activ disponibil în înţelesul legii, că nu există o listă a activelor disponibile şi drept urmare nu se poate vorbi de existenţa unui drept de preferinţă în favoarea intimatei.
Raportat la prevederile art. 12 din lege, susţinerile recurentelor sunt nefundamentate şi nu pot fi primite.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, întreprinderile mici şi mijlocii au acces la activele disponibile ale (…) regiilor autonome, în următoarele condiţii:
a)activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu acestea, la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute, la solicitarea deţinătorului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către chiriaş.
b)întreprinderile mici şi mijlocii au drept de preempţiune la cumpărarea activelor disponibile ale societăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi ale regiilor autonome aflate în vecinătatea imediată a activelor pe care le deţin în proprietate.
De asemenea, în cuprinsul art. 13 din lege se arată că, în sensul legii, se consideră active disponibile activele care nu sunt utilizate şi că, societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum, şi regiile autonome sunt obligate să stabilească şi să întocmească listele cuprinzând activele disponibile, în termen de 60 de zile de data intrării în vigoare a legii.
În cauză, prevederile anterior enunţate au fost interpretate şi aplicate corect de către instanţa apelului, care a reţinut că activul în discuţie este disponibil în înţelesul legii, în condiţiile în care a fost şi este folosit în baza unui contract de închiriere, fiind îndeplinită şi această condiţie de natură a naşte dreptul acesteia la cumpărarea activului disponibil.
Dreptul reclamantei de a cumpăra activul derivă din lege, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei de a vinde, iar apărarea recurentei în sensul că nu poate proceda la vânzare pentru că ar deţine asupra activelor doar un drept de administrare este fără fundament juridic, în condiţiile în care ea poate încheia contractul de vânzare-cumpărare în calitate de reprezentant al statului, cu aprobarea Secretariatului de Stat al Guvernului.
De asemenea, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit cu care nu se poate trece la vânzarea activului întrucât nu s-ar fi întocmit o listă a activelor disponibile, nefiind astfel îndeplinite prevederile art. 13 din lege, însă din interpretarea acestor dispoziţii nu rezultă condiţionarea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a activelor de existenţa listei menţionate şi, mai mult, prin neîndeplinirea obligaţiei de a întocmi listele cu activele disponibile recurenta îşi invocă propria culpă.
În fine, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, acela de îndeplinire a procedurii de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare nu se poate primi nici susţinerea potrivit căreia, prin Decizia atacată, instanţa i-ar fi suplinit consimţământul său.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, va menţine Decizia pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâte ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta RA APPS prin SAIFI Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 547 din 17 decembrie 2008, ca nefondat.
Respinge recursul formulat de pârâta RA APPS Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2856/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2864/2010. Comercial → |
|---|
