ICCJ. Decizia nr. 3058/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3058/2010
Dosar nr. 43/63/2009
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 6 ianuarie 2009, reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA, solicitând instanţei, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 194.577,75 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, efective.
Prin sentinţa nr. 620 din 22 mai 2009, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta a încheiat cu SC B.T. SRL două contracte de prestări servicii auto, având ca obiect transportul de călători de la staţia Rădăcineni - Câineni până la staţia Podu Olt şi retur, şi respectiv transbordarea călătorilor din trenul de călători, pe aceeaşi rută, datorită unei calamităţi naturale, alunecare de teren, pe ruta Rădăcineni - Câineni – gara Podu Olt, conform notei de constatare încheiată la 29 decembrie 2005.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta a solicitat pârâtei plata sumei de 194.577,75 lei rezultată din contractele de transport încheiate cu SC B.T. SRL, privind organizarea transportului pe ruta afectată, invocând dispoziţiile art. 1533 C. civ. şi art. 10.8 din OG nr. 7/2005 privind Regulamentul de Transport pe calea ferată.
Cu privire la art. 1533 C. civ., instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada existenţa unui mandat tacit din partea pârâtei, care să facă incidentă această dispoziţie legală, iar în ceea ce priveşte art. 10.8 din OG nr. 7/2005 coroborat cu art. 7 alin. (3) din HG nr. 584 din 10 septembrie 1998 privind înfiinţarea S.N.T.F.C. C.F.R. SA, reiese că, în cazul existenţei unei calamităţi naturale, cazul în speţă, obligaţia de asigurare a transportului de călători cu alte mijloace de transport pe ruta afectată, revine reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 234 din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins apelul declarat ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998 coroborat cu art. 10 pct. 10.8 din OG nr. 7/2005, reclamantei îi revine obligaţia suportării transportului de călători cu alte mijloace de transport pe ruta afectată de calamităţi naturale, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
În plus, a reţinut Curtea de apel, reclamanta a efectuat transbordarea călătorilor contra cost, prin vânzarea de tichete de călătorie, iar în speţă se solicită tocmai plata contravalorii facturii fiscale a transportului auto al călătorilor.
Cu privire la incidenta art. 1533 C. civ., instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui mandat tacit din partea pârâtei, nici în fond, nici în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta - reclamantă, criticând Decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta - reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a analizat precizările recurentei cu privire la partea căreia îi revine obligaţia asigurării transportului auto în cazul întreruperii circulaţiei pe calea ferată, conform art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998, în sensul că trebuie observată întinderea în timp a acestei obligaţii. Sub acest aspect, recurenta a arătat că aceasta are obligaţia luării măsurii imediate, vizând situaţia călătorilor surprinşi în trenul afectat de calamitate, însă pe durata reparaţiei liniei ferate, care este ulterioară şi mult mai mare, această obligaţie revine intimatei.
Recurenta a arătat că intimata este administrator al căii ferate, şi, deci îi revine această obligaţie conform art. 10 pct. 10.8 din OG nr. 7/2005, obligaţie recunoscută de aceasta conform răspunsului la interogatoriu.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii de fond, recurenta a arătat că a asigurat transportul auto al călătorilor în locul intimatei, diminuându-şi patrimoniul, în timp ce intimata, care trebuia să asigure acel transport, nu şi-a diminuat patrimoniu, astfel încât pretenţiile reclamantei sunt legitime.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998, în cazul producerii de calamităţi naturale, dezastre sau alte evenimente de cale ferată, reclamantei îi revine obligaţia transportului călătorilor cu alte mijloace de transport, iar conform art. 10.8 din OG nr. 7/2005, în situaţia în care circulaţia feroviară se întrerupe ca urmare a stării necorespunzătoare a infrastructurii feroviare, pârâta, în calitate de administrator de infrastructură, are obligaţia de a asigura transportul călătorilor cu alte mijloace de transport.
Ca atare, se reţine că dispoziţiile legale menţionate reglementează ipoteze legale diferite, întrucât prima are în vedere întreruperea circulaţiei feroviare datorată calamităţilor naturale, cazul în speţă, iar cea de-a doua vizează întreruperea circulaţiei pe calea ferată datorită stării necorespunzătoare a infrastructurii feroviare, se subînţelege, determinată de alte cauze decât cele enumerate în art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998.
O atare interpretare este impusă de modul în care sunt concepute cele două texte normative, în sensul că art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998 face referire la evenimente de cale ferată, între care sunt enumerate calamităţile naturale şi dezastrele, fiind vorba despre o dispoziţie expresă şi specială pentru anumite cazuri în care infrastructura feroviară este necorespunzătoare transportului feroviar, respectiv numai acele cazuri care sunt provocate de evenimentele de cale ferată, în timp ce dispoziţia din art. 10.8 a OG nr. 7/2005 este generală având în vedere orice altă cauză care determină starea necorespunzătoare a infrastructurii feroviare.
Prin urmare, nu se poate reţine critica de nelegalitate relativă la necercetarea de către instanţele de fond a întinderii în timp a obligaţiei de asigurare a transportului de călători cu alte mijloace de transport, întrucât legea nu face o atare distincţie, nefiind vorba, pentru considerentele expuse, de reglementarea în art. 7 alin. (3) din HG nr. 584/1998 a unor obligaţii în sarcina recurentei limitată la măsuri imediate, completate cu obligaţia ce revine ulterior intimatei, pe durata de reparare a căii ferate conform art. 10.8 din OG nr. 7/2005 întrucât cele două texte normative vizează ipoteze diferite şi, deci, obligaţii diferite.
În acest sens este şi răspunsul intimatei la întrebările 3 şi 4 din interogatoriul administrat de prima instanţă, nefiind vorba despre o recunoaştere a propriilor obligaţii, conform susţinerilor recurentei.
Întrucât obligaţia de a asigura transportul călătorilor cu alte mijloace de transport pe perioada calamităţii naturale revenea recurentei, Înalta Curte va respinge şi apărările privind diminuarea patrimoniului recurentei, cu atât mai mult cu cât contravaloarea tichetelor de călătorie auto, conform probelor administrate, a fost încasată de către recurentă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA – R.T.F. de Călători Craiova împotriva deciziei nr. 234 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3057/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3059/2010. Comercial → |
|---|
