ICCJ. Decizia nr. 3056/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3056/2010
Dosar nr. 32186/3/2008
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6031 din 16. aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL Bucureşti şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 162.916,05 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata sumei de 4.510,52 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 14 noiembrie 2007, între reclamanta SC M.C. SRL Bucureşti, în calitate de furnizor şi pârâta SC E.I. SRL Bucureşti, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de furnizare de produse având ca obiect 92 bucăţi profil oţel tip IPE 600 (art. 2.1).
Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil furnizorului a fost stabilit pentru suma de 101.016,00 Euro la care se adaugă TVA 19 % - 19.193,04 Euro rezultând valoarea totală a contractului de 120.209,04 Euro.
Părţile au convenit ca plata preţului să se efectueze astfel: 50 % din valoarea totală a contractului în avans, la data de 15 noiembrie 2007, 50 % din valoarea totală a contractului în termen de 30 zile, adică la data de 14 decembrie 2007.
În conformitate cu dispoziţiile art. 9.1 din contract, beneficiarul s-a obligat să efectueze plata către furnizor în termen de maximum 3 zile de la emiterea facturii proforme.
La data de 12 decembrie 2007, a fost emisă factura proformă pentru suma de 60.104,52 euro, reprezentând contravaloare profile de oţel. Deşi obligaţia de plată era scadentă la 15 decembrie 2007, pârâta a achitat contravaloarea acestei facturi cu întârziere, respectiv la data de 21 ianuarie 2008.
În conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prevederile art. 970 alin. (1) C. civ., consacră principiul bunei-credinţe în relaţiile contractuale, stipulând: „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă". Potrivit prevederilor art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
În consecinţă, pârâta datorează penalităţi de întârziere pentru perioada 15 decembrie 2007 - 21 ianuarie 2006 în cuantum de 44.477.34 euro, calculate astfel: 120.209,04 euro x 1 % x 37 (zile întârziere) = 44.477.34 euro echivalentul în lei al sumei de 44,477,34 euro este în cuantum de 162.916,05 ron, sumă la plata căreia va fi obligată pârâta.
Apărările pârâtei sunt considerate neîntemeiate de către instanţă pentru următoarele considerente:
Avizul de însoţire a mărfii emis la 19 noiembrie 2007 a fost semnat de un reprezentant al pârâtei, astfel încât nu poate fi susţinută nepredarea acestuia.
În ceea ce priveşte lipsa certificatului de conformitate, tribunalul observă că pârâta nu a ridicat vreo obiecţiune cu privire la calitatea produselor livrate, achitând integral preţul bunurilor achiziţionate.
În acelaşi timp, în opinia instanţei societatea beneficiară nu poate opune excepţia de neexecutare a contractului, întrucât a fost stabilit contractual un termen pentru executarea obligaţiei de plată.
Or, pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare este necesar să existe o simultaneitate de îndeplinire a obligaţiilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen, motivat şi legal timbrat SC E.I. SRL Bucureşti, criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate.
Prin Decizia nr. 564 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă SC E.I. SRL Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La punctul 2.4 din contract părţile au stabilit ferm scadenţele plăţilor, respectiv, plata a 50 % din valoarea totală a contractului în avans, la data de 15 noiembrie 2007 şi 50 % din valoarea totală a contractului în termen de 30 de zile, adică la data de 14 decembrie 2007.
Având în vedere că data plăţilor a fost stabilită fără echivoc, părţile au convenit în clauza 9.1. că beneficiarul are obligaţia de a efectua plata către furnizor în termen de maxim 3 (trei) zile de la emiterea facturii proforma de către acesta.
Numai în măsura în care părţile nu ar fi stabilit ferm scadenţa de plată, s-ar fi putut interpreta că voinţa părţilor a fost în sensul că plata se face în termen de trei zile de la transmiterea (comunicarea) facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract.
A admite altfel, respectiv a admite interpretarea acestor clauze contractuale potrivit susţinerii apelantei, înseamnă a goli de conţinut existenţa neîndoielnică a voinţei părţilor, exteriorizată prin stabilirea scadenţei, adică a celor două date neechivoce de plată: 15 noiembrie 2007 şi 14 decembrie 2007.
Constatarea instanţei de fond în sensul existenţei la dosarul cauzei a avizului de însoţire a mărfii este corectă, cum corectă este şi aprecierea acesteia în sensul că lipsa certificatului de conformitate nu a determinat obiecţiuni din partea beneficiarei (pârâta în cauză), cu privire la calitatea produselor pe care le-a achitat integral.
Cât priveşte susţinerea apelantei din motivele completatoare, respectiv lipsa din dosar a dovezii calităţii de reprezentant al societăţii pârâte a semnatarului avizului de însoţire a mărfii, Curtea a respins-o din cel puţin trei considerente:
- Dincolo de faptul că pe tot parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond nu s-a invocat niciodată nerecunoaşterea calităţii de reprezentant al persoanei care a semnat avizul de însoţire al mărfii [care de altfel cuprinde specificaţia mărfii oţel tip IPE 600 (bare x 12 m/E.) 92 buc], apelanta pârâtă nu s-a înscris în fals cu privire la acest document şi nici nu a solicitat efectuarea vreunei probe care să ateste contrariul celor înscrise în avizul de însoţire;
- Potrivit punctul 8.1. din convenţia părţilor beneficiarul (pârâta apelantă) are obligaţia de a prelua marfa de la depozitul furnizorului, iar potrivit punctului 7.1. recepţia mărfurilor se face la livrare.
Prin urmare, apelanta beneficiară a mărfurilor, a ridicat marfa din depozitul furnizorului, pe bază de recepţie, situaţie în care susţinerea acesteia în sensul că preluarea mărfurilor nu reprezintă o acceptare a produselor furnizate şi nici o recunoaştere a conformităţilor lot cu cele comandate (întrucât nu posedă cunoştinţe tehnice) nu are temei, de vreme ce nimic nu o împiedica să nu le ridice fără documente justificative.
În măsura în care produsele au fost ridicate fără recepţie conform punctului 7.1. din contract, pârâta apelantă şi-a asumat riscul preluării şi respectiv al plăţii unor mărfuri neconforme, astfel că în lipsa oricăror obiecţiuni în ce priveşte livrarea, nu poate invoca, culpa reclamantei în acţiunea privind aplicarea clauzei penale pentru plata cu întârziere a sumei scadente la 14 decembrie 2007;
- În concluziile depuse în dosarul de fond în ce priveşte certificatul de conformitate, pârâta face trimitere la HG nr. 622/2004, act normativ ce priveşte stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a produselor pentru construcţii şi care în art. 32 alin. (2) şi (3) stabileşte că certificatul de conformitate se prezintă de producător sau reprezentantul autorizat al acestuia, numai organelor de control, la cererea acestora.
În ce priveşte lipsa ştampilei de pe avizul de însoţire a mărfii, Curtea a apreciat că această omisiune nu lipseşte actul de validitate.
În fine, cel de-al treilea motiv de apel ce vizează greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la opunerea de către pârâtă a excepţiei de neexecutare, Curtea l-a apreciat nefondat.
Indiferent de modul în care înţelege apelanta pârâtă să coreleze obligaţiile părţilor raportat la clauzele contractuale, este fără putinţă de tăgadă că obligaţia părţilor în contractul de furnizare de produse este aceea stabilită la punctul 2 „Obiectul contractului", respectiv punctul 2.1 obligaţia furnizorului (reclamanta intimată) de a furniza produselor şi punctul 2.2. obligaţia beneficiarului să plătească preţul convenit la termenele de scadenţă stabilite la punctul 2.4.
Prin urmare, câtă vreme părţile au convenit un termen pentru executarea obligaţiei de plată (ce face obiectul prezentului litigiu cu referire la penalităţile datorate pentru plata efectuată peste termenul de scadenţă) în mod corect a reţinut tribunalul că urmare a existenţei unui termen contractual pentru executarea acestei obligaţii, nu se poate opune excepţia de neexecutare.
Prezentarea etapizată a obligaţiilor contractuale a reclamantei intimată, care în opinia apelantei nu au fost respectate, nu sunt de natură a face dovada îndeplinirii condiţiilor pentru admiterea excepţiei de neexecutare în condiţia în care pentru plata preţului este stabilit termen de scadenţă contractual.
Ori de câte ori, în convenţii, părţile convin un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce, înseamnă că acestea au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţilor.
Oricum, se reţine că prin invocarea excepţiei de neexecutare pârâta nu a dorit decât să justifice întârzierea în plata preţului, folosind efectul suspendării (care, de altfel operează până la momentul când cealaltă parte îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin).
Prin urmare, în cauza de faţă, pârâta a invocat excepţia de neexecutare nu pentru plata preţului, ci pentru plata cu întârziere a acestuia, pe motivul că reclamanta nu a comunicat avizul de însoţire a mărfii şi certificatul de conformitate în una din formele prevăzute de dispoziţiile de la punctul 18 din contract.
Or, dincolo de faptul că nu este îndeplinită condiţia simultaneităţii de executare a obligaţiilor ca urmare a stabilirii termenului de plată contractual, dar nu este îndeplinită, după cum s-a arătat în precedent, nici condiţia ca din partea reclamantei să existe o neexecutare parţială, suficient de importantă pentru a se invoca această excepţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.I. SRL Bucureşti invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi a schimbării în tot a sentinţei, respingând ca neîntemeiată acţiunea, cu obligarea intimatei - reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Prin Decizia din apel care menţine hotărârea dată de instanţa de fond există dispoziţii contradictorii pentru calculul penalităţilor de întârziere întrucât sunt reţinute două date ca fiind scadente pentru calculul penalităţilor de întârziere, pe de o parte data de 14 decembrie 2007 (pornind de la dispoziţiile art. 2.4 din contract) şi pe de altă parte data de 15 decembrie 2007 (pornind de la dispoziţiile art. 9.1 din contract).
- Motivarea respingerii primului motiv de apel se întemeiază pe motive contradictorii, atât timp cât un interval de maxim 3 zile nu poate fi considerat „dată fermă" sau dată neechivocă.
- Curtea de Apel a interpretat greşit înţelesul clauzei art. 9.1 din contract ignorând voinţa părţilor stabilită în cele două articole referitoare la „Comunicări" art. 18.1 şi art. 18.2 şi încălcând dispoziţiile art. 982 C. civ. şi 983 C. civ.
- Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel invocat care vizează înlăturarea greşită de către instanţa de fond a apărărilor recurentei privind lipsa certificatelor de conformitate şi a avizului de însoţire a mărfii Curtea interpretează în mod greşit clauzele contractuale referitoare la obligaţia intimatei - reclamante de a transmite aceste documente recurentei, ignorând voinţa părţilor stipulată în mod clar în cadrul dispoziţiilor art. 8.2 şi 18 din contract.
- Atâta timp cât intimata - reclamantă nu face dovada comunicării către pârâtă a înscrisului numit factura proforma nr. 1100 din 12 decembrie 2007 în conformitate cu art. 18 din contract la data înscrisă în conţinutul său de 14 decembrie 2007, instanţa nu poate aprecia cu certitudine momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere şi nici nu o poate obliga pe recurentă la plata penalităţilor de întârziere aferente acesteia, pentru că nu există temei legal.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Nu se constată existenţa cerinţelor necesare pentru reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or motivele care tind la respingerea primei critici din apel, ca nefondată, nu sunt în situaţia de a se exclude reciproc.
Instanţa de apel a reţinut clar şi precis că numai în măsura în care părţile nu ar fi stabilit ferm scadenţele de plată: 15 noiembrie 2007 şi 14 decembrie 2007 s-ar fi putut interpreta că voinţa părţilor a fost în sensul că plata se face în termen de 3 zile de la transmiterea (comunicarea) facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinut instanţa de apel interpretând corect clauza cuprinsă în art. 9.1 din contract în concordanţă cu prevederile art. 982 şi 983 C. civ. şi cu voinţa părţilor stabilită prin art. 18.1 şi 18.2 din contract.
Instanţa de apel a reţinut corect că la punctul 2.4 din contract părţile au stabilit ferm scadenţele părţilor şi numai în măsura în care părţile nu ar fi stabilit ferm scadenţa de plată, s-ar fi putut interpreta că voinţa părţilor a fost în sensul că plata se face în termen de trei zile de la transmiterea facturii proforma, caz în care ar fi devenit aplicabil punctul 18 din contract. A admite interpretarea acestor clauze contractuale potrivit susţinerilor recurentei ar goli de conţinut existenţa neîndoielnică a voinţei părţilor exteriorizată prin stabilirea scadenţei, adică a celor două date neechivoce de plată: 15 noiembrie 2007 şi 14 decembrie 2007.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv ce vizează înlăturarea greşită de către instanţa de fond şi instanţa de apel a apărărilor recurentei privind lipsa certificatelor de conformitate şi a avizului de însoţire a mărfii instanţa de apel a interpretat corect clauzele contractuale în concordanţă cu voinţa părţilor. Avizul de însoţire a mărfii a fost semnat de un reprezentant al pârâtei astfel încât nu poate fi susţinută nepredarea acestuia iar lipsa certificatului de conformitate nu a determinat obiecţiuni din partea beneficiarei, cu privire la calitatea produselor pe care le-a achitat integral.
Obligaţia părţilor în contractul de furnizare de produse este aceea stabilită la punctul 2 „Obiectul contractului", respectiv punctul 2.1 obligaţia furnizorului de a livra produsele şi punctul 2.2. obligaţia beneficiarului să plătească preţul convenit la termenele de scadenţă stabilite la punctul 2.4.
Câtă vreme părţile au convenit un termen pentru executarea obligaţiei de plată, iar societatea pârâtă şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţia de plată, în temeiul art. 969, 1066 şi 1073 C. civ., intervine răspunderea sa contractuală, fiind activată clauza penală inserată în contract în cadrul art. 13.2.
În consecinţă, pârâta datorează penalităţile de întârziere la care a fost obligată.
Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., încât în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E.I. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 564 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3055/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3057/2010. Comercial → |
|---|
