ICCJ. Decizia nr. 3143/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3143/2010
Dosar nr.316/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1275 din 30 iunie 2009, Tribunalul Braşov a respins excepţiile prematurităţii, lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.M.L.
S-a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC R.F. SA împotriva pârâţilor SC I. SRL şi B.M.L. pe care i-a obligat, în solidar, la plata sumei de 136.359,81 RON cu titlu de prejudiciu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, la data de 20 aprilie 2000, între reclamantă şi pârâta SC I. SRL s-a încheiat contractul de administrare prin care reclamanta a încredinţat pârâtei organizarea, gestionarea şi managementul activităţii sale, reclamanta fiind reprezentată de Consiliul de administraţie - printre care şi pârâtul B.M.L. - iar pârâta a fost reprezentată de aceeaşi persoană care era asociat şi administrator al acesteia.
În convenţie s-a stabilit că onorariul brut este indexabil cu un procent egal cu procentul mediu de indexare al salariilor angajaţilor societăţii beneficiare, ori de câte ori are loc acest fapt, fiind necesară încheierea unui act adiţional la contractul de administrare în urma aprobării prin hotărâre a A.G.A. reclamantei.
Prin Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 27 aprilie 2006 s-a aprobat prelungirea contractului de administrare cu un an, însă hotărârea a fost desfiinţată prin sentinţa nr. 15 din 15 martie 2007 a Tribunalului Braşov, nulitate ce a avut ca efect şi desfiinţarea actului adiţional la contract (prin care s-a prelungit cu un an), fiind întocmit în temeiul unui act juridic nul.
În atare situaţie, instanţa a considerat că pentru anul 2005, contractul de administrare nu a fost prelungit, iar cu toate acestea pârâta a încasat suma de 60.377,59 RON plătită din ordinul pârâtului B.M.L., deşi prin Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 12 aprilie 2005 nu s-a dispus nimic cu privire la aceasta.
Instanţa a reţinut că, inclusiv pentru anul 2006, deşi Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 27 aprilie 2006 fusese declarată nulă prin sentinţa nr. 15 din 15 martie 2007, pârâta nu avea dreptul de a încasa remuneraţia.
Referitor la excepţia prematurităţii invocată de pârâţi s-a arătat că în cauză este vorba de o acţiune în răspundere civilă delictuală formulată împotriva pârâtei persoană juridică pentru o perioadă în care nu deţinea calitatea de administrator a reclamantei şi, în care a încasat prin pârâtul – persoană fizică sume de bani ce nu i se cuveneau, care a fost acţionat în instanţă, în calitate de reprezentant al SC I. SRL, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului s-a avut în vedere că reclamanta a invocat răspunderea civilă delictuală a acestuia pentru faptul că ar fi încasat în mod nejustificat – fără a exista un contract de administrare – în numele pârâtei, sume de bani şi bunuri, fiind evident că are calitate procesuală pasivă.
Apelurile declarate de SC I. SRL şi de pârâtul B.M.L. împotriva sentinţei au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 133 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
În considerentele deciziei, în raport de criticile invocate, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Litigiul este de natură comercială conform art. 4 C. com. care instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, iar faptul că în anii 2005 – 2006 societatea pârâtă a încasat din ordinul pârâtului B.M.L., fără drept, onorariul de administrate, nu răstoarnă prezumţia de comercialitate a obligaţiei de restituire.
Cu privire la excepţia de prematuritate a acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei s-a reţinut că sunt nefondate întrucât acţiunea dedusă judecăţii nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, iar din actele dosarului rezultă că pârâtul persoană fizică nu a fost acţionat în justiţie în calitate de administrator al reclamantei, ci în calitate de reprezentant al SC I. SRL conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Pe fondul cauzei s-a avut în vedere natura juridică a contractului de administrare, faptul că acesta este un mandat comercial, precum şi faptul că reprezentantul permanent este asimilat în drepturi şi obligaţii cu persoana fizică administrator ceea ce nu reduce răspunderea persoanei juridice administrator, care rămâne obligată solidar cu acesta pentru toate actele şi faptele juridice săvârşite de acesta în administrarea societăţii.
De asemenea, s-a luat în considerare faptul că pentru anii 2005 - 2006 – deşi nu s-a prelungit legal contractul de administrare şi nu s-a indexat onorariul – administratorul a încasat nelegal suma de 60.377,59 RON şi respectiv 67.749,74 RON, plătite din ordinul pârâtului persoană fizică ceea ce atrage răspunderea delictuală a pârâţilor.
Cu privire la răspunderea delictuală a acestuia s-a constatat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, respectiv fapta ilicită – constând în plata şi încasarea sumelor de bani fără a exista hotărâri A.G.A. în acest sens şi în indexarea onorariului administratorului – fiind dovedit prejudiciul, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia pârâţilor.
Împotriva deciziei, pârâta SC I. SRL Făgăraş a declarat recurs prin care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- Reclamanta nu s-a conformat prevederilor art. 7201 C. proc. civ., reţinându-se greşit că pretinsa convocare la conciliere s-ar fi realizat în conformitate cu rigorile legii, convocarea efectuându-se pentru o singură parte.
- Ambele instanţe au trecut cu uşurinţă peste temeiurile legale invocate de reclamantă şi anume: art. 72, art. 1533 alin. (2) şi art. 1538 din Legea nr. 31/1990, precum şi pe dispoziţiile art. 998 – art. 999, art. 1539 – art. 1544 C. civ., respingându-se în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Se susţine că instanţele trebuiau să observe că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 ce reglementează acţiunea în răspundere a administratorilor pentru daunele cauzate societăţii, prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate, ceea ce presupune că acţiunea aparţine adunării generale, fapt care nu s-a întâmplat.
- Deşi s-a dat eficienţă prevederilor art. 998 – art. 999 C. civ., nu s-a făcut dovada faptului ilicit şi culpabil, producător de prejudiciu pentru pretinsele sume încasate, care ar putea constitui eventual o plată nedatorată.
Prin urmare, recurenta susţine că în perioada pentru care se solicită restituirea indemnizaţiei de administrator, SC R.F. SA a deţinut această calitate.
- S-a respins în mod nejustificat excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Braşov ca instanţă de drept comercial deoarece, în cauză sunt incidente dispoziţiile legale aplicabile materiei competenţei materiale în sens civil.
- O altă problemă ignorată de cele două instanţe este legată de faptul că afacerile reclamantei au fost girate de recurentă ca administrator, societatea funcţionând normal, neavând relevanţă dacăs-au înregistrat pierderi ori beneficii.
- Pretenţia formulată de reclamantă are la bază o expertiză extrajudiciară ce nu i-a fost comunicată şi care a fost realizată fără participarea sa, fiind un act întocmit pro causa ce nu-i poate fi opus.
Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei pronunţată de instanţa de apel.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
- Contrar susţinerilor recurentei - pârâte, scopul instituit prin dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., acela de a încerca soluţionarea litigiului – anterior introducerii cererii de chemare în judecată – prin conciliere directă a fost atins câtă vreme convocarea a fost efectuată cu respectarea condiţiilor şi termenelor către reprezentantul permanent al SC I. SRL, acesta având domiciliul la aceeaşi adresă ca şi sediul societăţii.
În atare situaţie, având în vedere şi faptul că în cuprinsul convocării se regăsesc motivele expuse şi prin cererea introductivă nu se poate susţine nerespectarea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., instanţa de apel statuând corect asupra acestui aspect.
- Nici criticile recurentei prin care se vizează greşita rezolvare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi a faptului că – în cauză – ar fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite.
Aşa cum au reţinut în mod corect şi instanţele anterioare (care şi-au argumentat pe larg raţionamentul juridic) acţiunea reclamantei este una în răspunderea delictuală a societăţii pârâte pentru fapte ilicite comise în perioadele în care nu a deţinut calitatea de administrator al reclamantei, constând în încasarea de sume de bani ce nu i se cuveneau.
De asemenea, instanţele au arătat (cu respectarea principiului disponibilităţii părţii) că pârâtul persoană fizică a fost acţionat în instanţă, nu în calitatea sa de administrator al societăţii pârâte, ci în calitate de reprezentant al acesteia, de persoană prin intermediul căreia s-au încasat sumele de bani pretinse prin acţiune, respectiv ca persoană fizică care a săvârşit fapta ilicită, în numele persoanei juridice.
Prin urmare dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, care reglementează acţiunea în răspundere, condiţiile şi consecinţele acesteia, acţiune ce poate fi îndreptată contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, nu sunt incidente în cauză.
Câtă vreme societatea pârâtă nu mai deţinea calitatea de administrator al societăţii reclamante în perioada în care s-au săvârşit faptele ilicite este evident că nu se putea declanşa procedura instituită prin normele evocate şi că – pe cale de consecinţă nu se poate reţine nici prematuritatea acţiunii prezente şi nici lipsa de legitimare a reclamantei în promovarea prezentului demers judiciar.
Nefondată este şi critica ce se referă la pretinsa natură civilă a litigiului dedus judecăţii cu trimitere la valoarea acestuia.
Cu toate că, în realitate, critica este una formală fără să se arate în concret în ce a constat nelegalitatea deciziei pe acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că prin dispoziţiile art. 4 C. com. este instituită o prezumţie de comercialitate pe toate actele comerciantului cu referire la toate obligaţiile comerciante, indiferent de izvorul lor (inclusiv pentru cele derivând din fapte ilicite), prezumţie ce are caracter relativ.
Cum, prezumţia nu a fost răsturnată, în mod legal, instanţele au reţinut natura comercială a litigiului dedus judecăţii.
- În privinţa celorlalte susţineri ale recurentei prin care se aduc în discuţie o serie de acte constând în încheierea judecătorului delegat la registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Braşov şi expertiza extrajudiciară se constată că nu constituie veritabile motive de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., motiv pentru care nu pot face obiectul contractului de legalitate.
- În fine, instanţa nu va primi nici susţinerile prin care se invocă lipsa dovedirii faptului ilicit şi producător de prejudiciu motivat de faptul că, prin încasarea pretinselor sume băneşti pentru a perioadă în care nu a fi avut calitatea de administrator nu se circumscriu unei răspunderi delictuale, ci unei plăţi datorate.
Din contră, în perioada în care nu exista un contract de administrare (2005 – 2006), încasarea de către societatea administrator a sumelor de bani cu titlu de onorariu (fără a exista o aprobare a adunării generale de prelungire a contractului de administrare şi de indexare a onorariului) nu poate atrage decât răspunderea civilă delictuală.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de societatea pârâtă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC I. SRL Făgăraş împotriva deciziei nr. 133/AP din 3 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3141/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3144/2010. Comercial → |
|---|
