ICCJ. Decizia nr. 3141/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3141/2010
Dosar nr.46625/3/2007
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 14068 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă a instanţei române şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA împotriva pârâtei A.S.I. CO Dubai, ca inadmisibilă.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractului de reasigurare din 15 ianuarie 2007 încheiat între reclamantă - în calitate de reasigurător şi pârâtă - în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că – în cauză – competenţa de soluţionare trebuie verificată în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 şi că art. 148 – art. 151 din lege reglementează cazurile în care instanţa română este competentă jurisdicţional.
Exceptând cazurile de competenţă exclusivă a instanţei române sau a unei instanţe străine s-a mai reţinut că aceeaşi lege permite ca părţile să convină asupra instanţei competente să soluţioneze litigiul ce se va naşte din actul pe care l-au încheiat, iar din corespondenţa părţilor a rezultat că negocierile au vizat încheierea unui contract de reasigurare facultativă în termenii şi condiţiile Poliţei de asigurare Facultativă iniţială.
S-a mai avut în vedere că, nemodificându-se niciun alt element al poliţei de asigurare – în afara cotei cedate – se poate concluziona că reclamanta a acceptat oferta pârâtei conţinând contractul în forma MAR 91, implicit faptul că litigiile născute din raportul de reasigurare sunt supuse jurisdicţiei engleze.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 398 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992, iar în lipsa incidenţei acestor prevederi devin aplicabile prevederile art. 148 din lege, privind competenţa facultativă a instanţei din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 150 şi art. 151 (privind competenţa exclusivă).
S-a mai avut în vedere că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, instanţele române sunt competente dacă locul unde a luat naştere sau trebuie executate, fie chiar în parte, a obligaţiei izvorâtă dintr-un contract, se află în România, text ce se coroborează cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 conform cu care, locul plăţii este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plăţii fiind în România – competenţa jurisdicţiei aparţine instanţelor din România.
Împotriva deciziei, A.S.I. CO a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- Instanţa de apel a interpretat greşit atât contractul de reasigurare dintre SC A.R.A. SA şi A.S.I. CO, cât şi contractul de asigurare originar, încheiat de asigurătorul A.S.I. CO cu asiguratul iniţial (armatorul), fiind neîntemeiate susţinerile instanţei referitoare la reluarea clauzei de jurisdicţie pe care o presupune Poliţa MAR 91, în cuprinsul asigurării pentru a produce efecte.
Recurenta susţine că poliţa MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket, schendule" şi clauzele asigurării) ce formează un tot, neputând fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părţile aleg o altă jurisdicţie decât cea engleză atunci acest aspect trebuie prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.
Or, în cauză, părţile semnatare ale contractului de asigurare nu au înţeles să aleagă o altă jurisdicţie decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competenţa instanţei britanice.
Se mai susţine că instanţa a reţinut greşit necesitatea negocierii clauzei de jurisdicţie la încheierea contractului de reasigurare şi că unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker şi reasigurător este cota cedată.
De asemenea, recurenta arată că reasiguratul şi reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt element al poliţei, contractul de reasigurare fiind un contract de adeziune, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Curtea de Apel a reţinut în mod greşit că, potrivit art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei române, întrucât normele evocate au în vedere ipoteza unui litigiu izvorât din exercitarea unor obligaţii contractuale, or apelanta a solicitat prin acţiune constatarea inexistenţei unor raporturi juridice între părţi.
Recurenta reiterează, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, că sunt perfect aplicabile contractelor comerciale cu elemente de extranietate.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Contractul de reasigurare dintre părţi este încheiat sub forma poliţiei transmise de reasigurat, prin intermediar, poliţă ce face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio menţiune suplimentară referitoare la clauzele acesteia.
Rezultă că, în poliţa de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – la conţinutul acestuia – este făcută global, fără ca părţile să precizeze clauzele pe care înţeleg să nu le aplice sau să le modifice aşa cum, în alte situaţii, pentru anumite clauze tip chiar au făcut menţiunea că nu se aplică, fiind incidente dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului, alegere ce trebuie prevăzută şi precizată în mod expres în acţiune.
În consecinţă, contractul de reasigurare în discuţie are în vedere o poliţă care trimite la formularul tip MAR 91 şi la clauzele tip elaborate de I.A.M., ceea ce denotă că părţile au înţeles – implicit – să aibă în vedere conţinutul poliţei MAR 91 în care se prevede competenţa instanţei engleze şi aplicarea legii engleze, dacă părţile nu au prevăzut, în mod expres, altfel.
Instanţa apelului trebuia să se raporteze – în soluţionarea cauzei – la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992 cât şi la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale – în vigoare la momentul contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip, incident în raport de natura contractului dintre părţi aşa cum este cazul – în cauza dedusă judecăţii - formularului tip MAR 91.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanţa apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I. CO Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 398 din 29 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 14068 din 18 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3140/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3143/2010. Comercial → |
|---|
