ICCJ. Decizia nr. 3402/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3402/2010
Dosar nr. 4980/97/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3650 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţiile invocate de pârâtul D.D. şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA Deva împotriva pârâţilor D.D., D.C. şi A.V.A.S. Bucureşti, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a alin. (9) din art. 1 al Hotărârii A.G.A. din 7 octombrie 2005.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că la data adoptării A.G.A. a cărei nulitate s-a solicitat, pârâtul D.D. deţinea calitatea de acţionar majoritar şi administrator la SC M. SA Deva, calitate în care şi-a acordat lunar o indemnizaţie de 1.000 euro/lună, hotărând totodată ca în situaţia în care adunarea generală hotărăşte încetarea mandatului administratorului înainte de perioada pentru care a fost ales, societatea să-i acorde contravaloarea indemnizaţiei pentru întreaga perioadă rămasă până la expirarea de drept a mandatului.
S-a considerat că potrivit dispoziţiilor art. 1441 şi art. 1443 din Legea nr. 31/1990 – membrii consiliului de administraţie trebuie să îşi exercite mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator – şi respectiv, că administratorul care are interese contrare celor ale societăţii într-o anumită operaţiune nu poate lua parte la nicio deliberare privitoare la acea operaţiune, iar în cauză – administratorul D.D. a avut un interes personal, contrar societăţii atunci când şi-a acordat indemnizaţia chiar şi după încetarea mandatului, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.
Apelul declarat de pârâtul D.D. împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 103 din 18 noiembrie 2009 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, care a modificat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în raport de prevederile art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, în cadrul acţiunii prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a hotărârii adunării generale, societatea nu are legitimare activă, întrucât hotărârea reprezintă o manifestare a voinţei societăţii şi, până la proba contrară, se prezumă a fi valabilă.
Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat următoarele critici pe care le-a subsumat motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât, potrivit art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 cererea în constatarea nulităţii absolute poate fi formulată de orice persoană interesată, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă astfel că, prin orice persoană interesată se înţelege şi că societatea poate avea calitate procesuală pasivă.
Cu referire la alin. (5) al aceluiaşi articol se susţine că normele conţinute de acesta sunt imperative în sensul că acţiunea reglementată de art. 132 din lege se judecă în contradictoriu cu societatea însă, numai atunci când nu aceasta a pornit acţiunea în nulitate.
Recurenta consideră că sintagma „orice persoană interesată" nu poate fi interpretată în mod restrictiv câtă vreme legiuitorul nu a precizat în mod expres acest lucru, iar reţinerea că hotărârea adunării generale reprezintă o manifestare de voinţă ale societăţii nu poate înlătura legitimarea sa procesuală în promovarea acţiunii, iar în aceste condiţii soluţia instanţei de fond reprezintă o încălcare fragrantă a accesului la justiţie, garantat prin Constituţie şi prin normele C.E.D.O.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind conformă cu legea.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, hotărârile adunării generale pot fi atacate de orice persoană interesată atunci când se invocă motive de ordine publică, iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol – cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea, reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat.
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 132 alin. (3), coroborat cu cele ale alin. (2) rezultă categoriile de persoane cărora legiuitorul le-a atribuit legitimitate procesuală activă în promovarea acţiunilor în anularea hotărârii adunării generale. Astfel, pe lângă acţionarii care au votat personal sau prin mandatar împotriva hotărârii şi au cerut ca acest fapt să se consemneze în procesul- verbal şi acţionarii care nu au participat la şedinţă li se pot adăuga şi alte persoane care, deşi nu sunt acţionari, pot justifica un interes legitim, personal, născut şi actual atunci când se invocă nulitatea absolută a unei hotărâri.
Faptul că legiuitorul nu a înţeles să includă în categoria titularilor dreptului la acţiune în nulitatea hotărârii adunării generale şi societatea este dat de două argumente de text.
Unul este prevăzut de alin. (6) şi (7) al aceluiaşi articol, care prevăd că, în situaţia în care, hotărârea este atacată de toţi membrii consiliului de administraţie ori de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către persoana ce va fi desemnată în condiţiile reglementate în textele menţionate.
Un alt argument este dat de prevederile alin. (5) potrivit cu care cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 132 se va soluţiona în contradictoriu cu societatea.
În fine, nu trebuie neglijat nici faptul că o hotărâre chiar şi ilegală este actul juridic al societăţii înseşi, reprezentând o manifestare a voinţei acesteia.
Prin urmare, în sintagma „orice altă persoană interesată" legea nu acordă legitimare în promovarea acţiunilor în nulitatea hotărârii adunării generale a societăţii, situaţie reţinută în mod corect de către instanţa apelului şi faţă de care, motivele de recurs invocate de recurentă apar ca nefondate.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului D.D., cheltuieli ce se ridică la suma de 10.432 lei, reprezentând onorariu de avocat plătit şi încasat conform chitanţei din 25 iunie 2010 aflată la dosar şi împuternicirii avocaţiale din aceeaşi dată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta SC M. SA Deva, împotriva deciziei Curţii de Apel Alba Iulia nr. 103 din 18 noiembrie 2009, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimatului D.D. suma de 10.432 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3401/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4162/2010. Comercial → |
|---|
