ICCJ. Decizia nr. 3486/2010. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2010)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 3486/2010

Dosar nr. 235/2/2009

Şedinţa publică din 26 octombrie 2010

Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa comercială nr. 109 din 10 iulie 2009, pronunţată în dosarul nr. 235/2/2009, judecătorul fondului din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC G.H.V. în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA împotriva sentinţei arbitrale finale din 9 decembrie 2008 din 3 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie din Paris în dosarul nr. 13950/FM.

În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că instanţa arbitrală a pronunţat hotărârea parţială din 16 martie 2007, ce nu a fost contestată prin acţiunea în anulare, prin care i s-a recunoscut dreptul de a cumpăra acţiunile deţinute de A. în G.R., A. fiind obligată să vândă către petentă. Prin hotărârea finală, tribunalul arbitral, în majoritate, a decis respingerea acţiunii ca prescrisă, cu opinia separată a unui arbitru în sensul respingeri acestei excepţii ca intrând în autoritatea de lucru judecat. Criticile petentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., au vizat încălcarea principiului contradictorialităţii, motivat de faptul că tribunalul arbitral nu a pus în discuţia părţilor momentul de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripţie, încălcarea puterii de lucru judecat, motivat de faptul că prin sentinţa parţială s-a recunoscut dreptul său la cumpărarea acţiunilor, precum şi încălcarea prevederilor art. 1842 C. civ., art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin raportarea făcută la prevederile art. 19 din Regulile I.C.C. şi prin considerarea excepţiei de prescripţie ca o excepţia de ordine publică.

În raport de criticile reclamantei şi de apărările pârâtei, judecătorul a apreciat netemeinicia acţiunii în anulare, cu următoarele considerente: prin hotărârea parţială din 16 martie 2007, chiar în dispozitivul acesteia, se menţionează expres că data privatizării A. este luna iunie 2001 (cu referire la Decizia irevocabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 07 iunie 2001, prin care a validat câştigătoarea licitaţiei ca fiind SC N.T.), dată ce constituie momentul împlinirii primei condiţii, iar apoi se menţionează data de 06 iunie 2002 la care G.H. a notificat în mod valid Decizia de a cumpăra acţiunile deţinute de A. la G.R. în baza scrisorii de intenţie, moment ce are semnificaţia îndeplinirii celei de-a doua condiţii şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, acesta fiind împlinit la data introducerii acţiunii arbitrale (26 iulie 2005), în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.

A fost înlăturată susţinerea reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii în soluţionarea excepţiei, reţinându-se că după invocarea acesteia de către pârâta intimată la 03 aprilie 2007, părţile au avut posibilitatea de a-şi prezenta susţinerile şi de a-şi administra probatoriile, hotărârea arbitrală conţinând ample motive şi răspunsuri la punctele de vedere exprimate de părţi asupra acestor aspecte.

A fost înlăturată şi apărarea vizând încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat al hotărârii parţiale, prin această hotărâre tribunalul arbitral pronunţându-se asupra valorii juridice a scrisorii de intenţie, care constituia izvorul şi temeiul pretenţiilor formulate prin acţiunea arbitrală, în condiţiile în care pârâta intimată contestase validitatea acesteia. Se reţine că în mod corect a reţinut tribunalul arbitral că hotărârea parţială a confirmat existenţa dreptului petentei reclamante rezultată din scrisoarea de intenţie semnată de părţi, fără a se confunda, însă, existenţa dreptului cu condiţiile de exercitare ale acestui drept în cadrul termenului legal de prescripţie. Or, hotărârea parţială nu a analizat incidenţa prescripţiei extinctive pentru a putea fi invocată ca argument în sensul încălcării autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea hotărârii arbitrale finale, excepţia fiind pusă în dezbaterea părţilor abia la 3 aprilie 2007, în condiţiile în care chiar în cuprinsul hotărârii parţiale se menţionează expres pronunţarea ulterioară asupra tuturor celorlalte pretenţii şi cereri ale părţilor.

Nu a fost reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul de Arbitraj al I.C.C., apreciindu-se că aceste prevederi nu pot împiedica aplicarea dispoziţiilor legale ale legii române care au caracter imperativ şi care guvernează instituţia prescripţiei extinctive. S-a reţinut că în măsura în care tribunalul arbitral ar fi respins excepţia prescripţiei ca inadmisibilă, ar fi fost încălcat dreptul pârâtei intimate A. de a beneficia de accesul la justiţie şi de un proces echitabil, care presupune posibilitatea de a-şi formula toate apărările. S-a mai reţinut că prevederile art. 19 din Regulamentul I.C.C. nu sunt aplicabile în speţă, textul regulamentar referindu-se la acţiuni şi cereri reconvenţionale, şi nu la excepţii şi apărări.

S-a constatat de către judecător că prescripţia extinctivă este reglementată de legiuitorul român ca o chestiune de ordine publică, ceea ce presupune că poate fi invocată în orice stadiu al procesului, chiar şi din oficiu de către tribunalul arbitral.

Încălcarea prevederilor art. 1842 C. civ., invocată de petentă, nu a fost reţinută, motivat de faptul că acest text legal nu mai este în vigoare, prin abrogarea implicită ca urmare a adoptării Decretului nr. 167/1958.

S-a reţinut modul corect de calcul al termenului de prescripţie de către tribunalul arbitral, prin aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, de la momentul îndeplinirii celei de-a doua condiţii (06 iunie 2002), respectiv când reclamanta şi-a exprimat opţiunea de cumpărare a acţiunilor, apreciindu-se ca nerelevante datele avansate de petentă, 24 iulie 2002 şi 20 decembrie 2002, respectiv când au fost transferate acţiunile noului proprietar, sau momentul când a devenit opozabilă terţilor schimbarea proprietarului acţiunilor deţinute de statul român, precum şi data la care SC N.T. SA şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de privatizare (august 2006).

Nu a fost reţinută încălcarea prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, acestea neavând legătură cu cauza. De asemenea, s-a reţinut că nici dispoziţiile art. 1073 C. civ., nu au relevanţă în cauză, textul legal neavând caracter de ordine publică, fiind legat de problema executării obligaţiilor contractuale stabilite în sarcina intimatei prin scrisoarea de intenţie, chestiune ce nu a fost analizată de tribunalul arbitral.

Sentinţa pronunţată de judecătorul din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost recurată de reclamanta G.H.V. A.G., aceasta solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii în anulare, urmând ca judecând cauza în fond, să fie admisă acţiunea precizată şi completată, să fie pronunţată o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare cu privire la toate acţiunile deţinute de pârâta A. în SC G.A. SA (G.R.), ori să fie obligată pârâta să îi vândă acţiunile pe care le deţine în G.R., la preţul stabilit conform expertizei.

Criticile reclamantei au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi au vizat următoarele aspecte:

În ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut:

- aplicarea greşită a principiului contradictorialităţii, arătând că a propus în cursul soluţionării acestei excepţii, trei momente care ar fi putut constitui data începerii cursului prescripţiei, pârâta propunând şi ea alte momente, tribunalul arbitral nepunând în discuţia părţilor ca punct de plecare al prescripţiei termenul reţinut prin hotărârea finală; din această perspectivă, reclamanta apreciază că ar fi fost încălcat principiul contradictorialităţii, prin aceea că arbitrii erau obligaţi să pună în discuţia părţilor aspectul reţinut cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, s-a mai susţinut că în mod greşit judecătorul acţiunii în anulare a reţinut respectarea acestui principiu prin raportare la posibilitatea dată părţilor de a formula concluzii, fără a observa că arbitrii nu au invocat posibilitatea ca termenul să înceapă să curgă de la o dată neprecizată de niciuna dintre părţi.

- încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii şi a regulilor de ordine publică privitoare la puterea de lucru judecat, art. 1020 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., susţinând că după pronunţarea sentinţei parţiale, în care s-a dispus obligaţia pârâtei de a vinde reclamantei acţiunile deţinute în G.R., nu se mai putea pune în discuţie acest aspect, fiind încălcat, astfel, principiul autorităţii de lucru judecat; susţine reclamanta că în urma pronunţării sentinţei parţiale, arbitrii trebuiau să se pronunţe doar cu privire la preţul de vânzare al acţiunilor, plata daunelor moratorii şi cominatorii şi cheltuielile de judecată; din această perspectivă, reclamanta a apreciat că în mod greşit a considerat judecătorul acţiunii în anulare că nu s-a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care hotărârea finală contrazice hotărârea parţială, tribunalul arbitral fiind ţinut de soluţia dată problemelor de drept analizate şi soluţionate în cadrul hotărârii parţiale;

- încălcarea prevederilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin reţinerea greşită a datei de 6 iunie 2002 ca fiind momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie, fără a analiza momentul în care a avut loc efectiv transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor A.; a mai susţinut greşita neanalizare a incidenţei prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990 privind modul de transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor, prin înscrierea în registrul acţiunilor;

- încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C., prin interpretarea greşită de către judecător în sensul că acest text nu împiedică aplicarea dispoziţiilor legii române, precum şi că textul s-ar aplica doar cu privire la acţiuni şi cereri reconvenţionale; a apreciat că sintagma „cereri" din cuprinsul articolului menţionat are în vedere toate cererile, în sens larg, însemnând orice apărări şi excepţii; mai susţine că ar fi trebuit avute în vedere şi prevederile art. 3561 C. proc. civ., potrivit cărora părţile sunt obligate să indice în întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfăţişare toate excepţiile de care înţeleg să se prevaleze, sub sancţiunea decăderii.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au vizat:

- existenţa motivelor contradictorii în hotărârea recurată, judecătorul reţinând pe de o parte că prin sentinţa parţială s-ar fi stabilit cu autoritate de lucru judecat, începerea cursului prescripţiei la fiind la datele de 7 iunie 2001, respectiv la 6 iunie 2002, iar pe altă parte că aceeaşi sentinţă parţială nu ar fi analizat incidenţa prescripţiei extinctive, pentru a putea fi invocată încălcarea autorităţii de lucru judecat;

- existenţa în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive străine de natura pricinii, judecătorul reţinând că părţile au avut posibilitatea de a-şi prezenta susţinerile şi de a-şi administra probatoriile, în timp ce critica sa a vizat nepunerea în discuţie a momentului de la care s-a calculat termenul de prescripţie, ceea a determinat imposibilitatea formulării de apărări pe acest aspect.

Ulterior, reclamanta a invocat ca motiv de recurs de ordine publică, soluţionarea cauzei de către judecătorul acţiunii în anulare cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, criticând necitarea în cauză a A.G. SpA, deşi aceasta a figurat în sentinţa finală, fiind obligată la plata cheltuielilor de arbitrare; or, în cadrul acţiunii în anulare această societatea nu a mai fost citată, deşi fiind o cale de atac, trebuiau citate toate părţile din litigiul arbitral.

Prin întâmpinare, pârâta A.R.A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu următoarele apărări:

- nu poate fi reţinută încălcarea principiului contradictorialităţii, apreciind că a existat un acord iniţial al părţilor în sensul îndeplinirii condiţiilor din scrisoarea de intenţie la data de 6 inie 2002, aspect consemnat în sentinţa parţială, şi reiterat în sentinţa finală, prin raportare la considerentele sentinţei parţiale; cele trei momente propuse de reclamantă nu sunt relevante, conform legislaţiei române transferul titlului nu este condiţionată de transferul bunului, înregistrarea în registrul acţiunilor are efect doar opozabilitatea faţă de terţi a noului proprietar, iar îndeplinirea obligaţiilor asumate de N.T. nu poate constitui moment al începerii termenului de prescripţie, deoarece relaţia A. – G.V. nu poate fi legată de relaţia dintre A. şi N.T.

- nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nepunerea în discuţie a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, tribunalul arbitral argumentând pe larg acest aspect, părţile formulând propriile concluzii cu privire la excepţia invocată;

- este nefondată susţinerea referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., prin sentinţa parţială tribunalul arbitral pronunţându-se asupra valorii juridice a scrisorii de intenţie, în timp ce prin hotărârea finală s-a soluţionat excepţia de prescripţie;

- excepţia de prescripţie a fost invocată în conformitate cu prevederile legale, dat fiind caracterul de ordine publică al acestei excepţii, precum şi raportat la considerentele sentinţei parţiale prin care se prevede că deciziile tribunalului cu privire la toate celelalte excepţii şi cereri vor fi tratate într-o hotărâre ulterioară;

- nu au fost încălcate prevederile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, raportat la îndeplinirea celor două condiţii de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv 7 iunie 2001, data când A. s-a privatizat (moment obiectiv) şi 6 iunie 2002, când G. şi-a manifestat intenţia de cumpărare a acţiunilor (moment obiectiv şi subiectiv, ambele părţi recunoscând manifestarea de voinţă la acea dată);

- în mod corect judecătorul fondului a reţinut lipsa de incidenţă în cauză a prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990;

- nu a fost încălcată prevederea art. 19 din Regulile I.C.C., acest text referindu-se la noi acţiuni şi cereri reconvenţionale, iar nu la apărări şi excepţii;

- hotărârea pronunţată de judecătorul fondului nu cuprinde motive contradictorii, fiind corect reţinut că hotărârea parţială a analizat doar valoarea juridică a scrisorii de intenţie, hotărârea finală soluţionând cauza din perspectiva excepţiei de prescripţie; de asemenea, nu cuprinde motive străine de natura cauzei, sentinţa recurată respectând cerinţa prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reclamanta a administrat proba cu înscrisuri.

Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul este nefondat, în baza următoarelor considerente:

Motivul de ordine publică invocate de reclamantă, referitor la necitarea tuturor părţilor în cadrul soluţionării acţiunii în anularea sentinţei arbitrale este apreciat ca nefondat, nefiind aplicabile în cauză prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Se reţine sub aceste aspect că în cursul soluţionării litigiului arbitral au fost pronunţate două hotărâri: una parţială şi una finală. În hotărârea parţială din data de 16 martie 2007, pe lângă alte probleme de drept soluţionate la acel moment, tribunalul arbitral a hotărât că A.G. nu are calitate procesuală în arbitraj, ca urmare a cesionării drepturilor şi obligaţiilor sale către G.H., dispunând, în consecinţă, respingerea pretenţiilor formulate de A.G. Prin aceeaşi hotărâre, arbitrii au stabilit că A.G. va rămâne parte a arbitrajului în vederea alocării costurilor. Din momentul pronunţării hotărârii parţiale, procedura arbitrală s-a desfăşurat exclusiv doar între G.H., în calitate de reclamantă, şi A. SA, în calitate de pârâtă, chiar reclamanta în memoriile depuse la dosar ulterior hotărârii parţiale indicând ca fiind în litigiu doar cele două părţi, deja menţionate. Se reţine, totodată, că tribunalul arbitral, în hotărârea finală nu mai face referiri la A.G. în considerente, menţionând doar apărările invocate de G.H.

De asemenea, se constată că prin acţiunea în anulare nu a fost contestată şi hotărârea parţială, cererea adresată instanţei de judecată fiind formulată doar de către G.H., neexistând o cerere expresă a A.G. de contestare în justiţie a hotărârii arbitrale din perspectiva constatării lipsei calităţii sale procesuale active, sau în ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de arbitrare.

Faţă de considerentele expuse, precum şi în raport de principiul disponibilităţii procesuale, coroborat cu lipsa unor critici exprese cu privire la lipsa calităţii procesuale active a A.G. ori cu privire la obligaţia acesteia de suportare a cheltuielilor de arbitrare, se apreciază că în mod corect judecătorul acţiunii în anulare nu a dispus citarea în cauză a A.G. Se are în vedere şi practica judiciară care a statuat că nu se impune citarea în cauză a unei părţi dintr-ul litigiu faţă de care s-a constatat lipsa calităţii procesuale, în condiţiile inexistenţei unor critici sub acest aspect în căile de atac. Practica juridică a stabilit că în această situaţie nu se mai impune citarea în calea de atac a părţii faţă de care s-a constatat lipsa de calitate procesuală, hotărârea devenind irevocabilă sub acest aspect.

Nu poate fi reţinută critica reclamantei referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii din perspectiva nepunerii în discuţia părţilor a momentului considerat relevant pentru arbitrii ca fiind termenul de începere al cursului prescripţiei. Principiul contradictorialităţii nu presupune prezentarea de către judecători/arbitrii a motivelor care le formează convingerea în pronunţarea unei hotărâri, ci el presupune punerea în discuţia părţilor a problemei de drept. Or, în speţă, aşa cum a reţinut şi judecătorul acţiunii în anulare, părţile au fost încunoştiinţate despre problema de drept, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acestea depunând concluzii extinse pe acest aspect. Însă, pe fondul excepţiei invocate are abilitatea de a se pronunţa doar tribunalul arbitral (în speţă), el fiind cel care, în raport de probele administrate şi de susţinerile părţilor, stabileşte data de la care a început să curgă termenul de prescripţie. În măsura în care s-ar accepta susţinerea reclamantei în sensul existenţei unei obligaţii a arbitrilor de a pune în discuţia părţilor momentul de la care ei apreciază că începe să curgă termenul de prescripţie, s-ar aduce atingere unei importante interdicţii, şi anume cea a antepronunţării asupra cauzei.

Pe de altă parte, reclamanta nu poate susţine „luarea sa prin surprindere" în urma pronunţării hotărârii arbitrale finale, câtă vreme în cadrul hotărârii parţiale s-a consemnat, necontestat de către reclamantă, că cele două condiţii care au dat dreptul la acţiune s-au împlinit la data de 6 iunie 2002, când reclamanta şi-a manifestat intenţia de cumpărare a acţiunilor. Or, este evident că un drept sub condiţie, poate fi exercitat la momentul îndeplinirii condiţiei. În speţă, prin chiar apărările făcute în cauză până la momentul pronunţării hotărârii parţiale, reclamanta a susţinut data de 6 iunie 2002 ca fiind termenul de referinţă la care se poate aprecia că s-au îndeplinit condiţiile scrisorii de intenţie, astfel încât nu poate susţine că nu a anticipat soluţionarea excepţiei prin raportare la acest moment (a se vedea paragraful 140 al hotărârii parţiale).

Pe de altă parte, pârâta a indicat ca termen de început al prescripţiei extinctive data de 6 iunie 2002 prin chiar cererea depusă la dosarul arbitral, astfel că reclamanta cunoştea această susţinere şi şi-a formulat apărările în cauză, nemaifiind necesar ca tribunalul arbitral să o invoce în mod distinct.

În consecinţă, se apreciază că judecătorul acţiunii în anulare a soluţionat temeinic şi legal acţiunea cu care a fost investit din perspectiva respectării principiului contradictorialităţii.

Este înlăturată şi critica reclamantei referitoare la încălcarea dispoziţiilor privitoare la puterea de lucru judecat. Judecătorul acţiunii în anulare a apreciat corect respectarea prevederilor art. 1202 C. civ. şi cele ale art. 166 C. proc. civ. Astfel, se reţine că în hotărârea parţială s-a analizat, din perspectiva apărărilor părţilor, doar cu privire la valabilitatea scrisorii de intenţie. Această concluzie rezultă din chiar considerentele acestei hotărâri care au vizat, conform indexului, doar aspectele legate de nulitatea acestei scrisori de intenţie, lipsa caracterului obligatoriu al acesteia, precum şi aspecte legate de forţa majoră. De asemenea, argumentarea tribunalului arbitral a vizat doar existenţa dreptului reclamantei de a cumpăra acţiunile, drept izvorând din caracterul valabil şi obligatoriu al scrisorii de intenţie. Existenţa acestui drept de a cumpăra acţiuni, însă, putea fi afectat de anumite impedimente, cum a fost cel al excepţiei de prescripţie. Or, acest aspect nu a fost analizat în cuprinsul hotărârii parţiale care, aşa cum s-a arătat deja, a statuat doar asupra existenţei dreptului, iar nu asupra condiţiilor de exercitare valabilă a acestuia, care a făcut obiectul de analiză în cadrul hotărârii finale. În consecinţă, nu poate fi apreciată ca fiind o încălcare a principiului autorităţii de lucru judecat pronunţarea în cadrul hotărârii finale cu privire la condiţiile de exerciţiu ale dreptului recunoscut prin hotărârea parţială.

Este înlăturată şi critica reclamantei în sensul că ulterior pronunţării hotărârii parţiale, tribunalul arbitral nu putea hotărî decât asupra preţului de vânzare a acţiunilor, plăţii daunelor moratorii şi a celor cominatorii. Chiar dacă prin dispozitivul hotărârii parţiale se consemnează, printre altele, dreptul şi obligaţia corelativă de a cumpăra, respectiv de a vinde acţiunile, hotărârea nu poate fi rezumată doar la acest dispozitiv, ci trebuie apreciat şi considerentele expuse de tribunalul arbitral. Or, tribunalul arbitral, statuând asupra dreptului reclamantei de a cumpăra acţiunile, şi-a rezervat dreptul de a se pronunţa printr-o hotărâre viitoare cu privire la celelalte cereri ale părţilor, care includ şi cea referitoare la admisibilitatea cererii de executare specifică. Din această perspectivă, critica reclamantei referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat este nefondată, cele dispuse prin hotărârea parţială neîmpietând asupra posibilităţii tribunalului arbitral de a analiza dreptul recunoscut al reclamantei din perspectiva îndeplinirii condiţiile de exercitare.

Nu poate fi reţinută nici critica reclamantei referitoare la încălcarea prevederilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958. Se reţine, în primul rând că reclamanta nu argumentează expres în ce ar consta încălcarea dispoziţiilor legale enunţate, ci doar critică preocuparea judecătorului de a analiza respectarea principiului contradictorialităţii doar prin raportare la data invocată de pârâtă la termen de început al cursului prescripţiei, fără a analiza cauza din perspectiva corectei stabiliri a acestei date. Or, critica este nefondată, judecătorul apreciind în cadrul considerentelor corecta stabilire de către arbitrii a datei de începere a cursului prescripţiei, raportat la îndeplinirea celor două condiţii inserate în scrisoarea de intenţie, înlăturând ca nerelevante datele avansate de reclamantă pentru stabilirea acestei date. De asemenea, este înlăturată şi critica referitoare la refuzul judecătorului de a analiza aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990. Se observă, în primul rând, că în cadrul arbitrajului reclamanta nu a invocat un asemenea moment al începerii cursului prescripţiei, reclamanta invocând data de 24 iulie 2002, data încheierii contractului de vânzare cumpărare acţiuni, neinvocând aspectul legat de momentul înscrierii în registrul acţionarilor. În consecinţă, în cadrul acţiunii în anulare reclamanta nu putea invoca un nou termene de la care să fie calculată prescripţia. Pe de altă parte, în condiţiile necontestării hotărârii parţiale, care a statuat cu privire la momentul îndeplinirii condiţiilor din scrisoarea de intenţie, reclamanta nu mai putea invoca alte termene de început ale prescripţiei. Totodată, se apreciază că în mod corect judecătorul acţiunii în anulare a considerat că nu se impune analizarea prevederilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, acesta dispoziţii neavând aplicabilitate în speţă, raportat la soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei, precum şi la faptul că transferul acţiunilor nu a avut loc la momentul înscrierii în registrul acţionarilor, ci la data când, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a confirmat, cu caracter retroactiv, calitatea de ofertant câştigător al SC N.T.

Nu este întemeiată critica reclamantei referitoare la încălcarea art. 19 din Regulile I.C.C. Aşa cum a reţinut şi judecătorul acţiunii în anulare, acest text are în vedere doar formularea de pretenţii noi şi cereri reconvenţionale noi, nefiind aplicabil în cazul apărărilor invocate de părţi. Nu este reţinută dispoziţia art. 3561 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aceste prevederi legale neîmpiedicând invocarea unor excepţii absolute, excepţii care pot fi invocate în orice stadiu procesual. În consecinţă, se apreciază că dispoziţia C. proc. civ., invocată de reclamantă are în vedere doar excepţiile relative şi apărările pârâtei faţă de pretenţiile reclamantei. În acest context, consideraţiile judecătorului referitoare la faptul că nu se putea dispune respingerea excepţiei prescripţiei ca inadmisibilă pentru că s-ar aduce atingere dreptului părţii la un proces echitabil şi a dreptului de acces la justiţie sunt legale şi temeinice. Reiterăm faptul că prin chiar hotărârea parţială, tribunalul arbitral şi-a rezervat dreptul de a se pronunţa prin hotărâri ulterioare cu privire la admisibilitatea cererii de executare specifică, aspect care include analiza îndeplinirii condiţiilor de exerciţiu a dreptului recunoscut.

Nu se poate reţine nici existenţa motivelor contradictorii ale sentinţei recurate. Astfel, puterea de lucru judecat a hotărârii parţiale a fost analizată din dublă perspectivă: o analiză a vizat existenţa în cuprinsul acelei hotărâri a unor considerente care să fi conturat opinia arbitrilor cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor care afectau dreptul reclamantei la cumpărarea acţiunilor. S-a reţinut în urma acestei analize că arbitrii, în raport de susţinerile părţilor, au statuat că cele două condiţii s-au împlinit la 7 iunie 2001 şi 6 iunie 2002, aspect ce se bucură de puterea de lucru judecat. Cea de-a doua analiză a vizat existenţa puterii de lucru judecat sub aspectul excepţiei prescripţiei. Or, în cuprinsul hotărârii parţiale nu a fost analizată incidenţa acestei instituţii, hotărârea dispunând doar asupra dreptului reclamantei de a cumpăra acţiunile, rezervând-şi posibilitatea de a se pronunţa ulterior asupra admisibilităţii cererii de executare specifică. În consecinţă, s-a reţinut că hotărârea finală nu încalcă puterea de lucru judecat, în condiţiile în care hotărârea parţială nu a vizat problema prescripţiei dreptului material la acţiune. Din această perspectivă, se apreciază că nu există o contradicţie în considerentele sentinţei recurate, puterea de lucru judecat fiind analizată pe nivele diferite, în raport de critici diferite ale reclamantei.

De asemenea, se apreciază că sentinţa recurată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, judecătorul referindu-se în considerente, pe lângă posibilitatea părţilor de a-şi argumenta poziţia şi de a combate susţinerile fiecăreia, şi la critica cu privire la identificarea de către arbitrii a unui alt moment de începere al cursului prescripţiei. Astfel, judecătorul a precizat că momentul de început al termenului de prescripţie a fost determinat, în cadrul hotărârii parţiale, ca urmare a analizei existenţei dreptului reclamantei de a cumpăra acţiunile, drept afectat de îndeplinirea unor anumite condiţii, răspunzând criticii reclamantei referitoare la nepunerea în discuţie a datei relevante pentru începutul cursului prescripţiei.

Pentru toate considerentele expuse, şi apreciindu-se că sentinţa pronunţată în cauză este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de intimata pârâtă, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă G.H.V. A.G. AUSTRIA împotriva sentinţei nr. 109 din 10 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Obligă recurenta – reclamantă să plătească intimatei pârâte 98.489,16 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 3472/2010. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 3487/2010. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3486/2010. Comercial