ICCJ. Decizia nr. 3622/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3622/2010
Dosar nr. 9406/3/2007
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta SC C.S.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.D. C. SA a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 3.743.766 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la obiectivul amenajări interioare şi exterioare Policlinica D., conform centralizatorului de situaţii de lucrări din data de 5 februarie 2001, actualizarea debitului, cu indicele de inflaţie precum şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin sentinţa nr. 4089 din 6 octombrie 2005, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi pe fond a admis în parte acţiunea obligând pârâta la plata sumei de 3.983.986.583 lei contravaloare lucrări, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei conform art. 371 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în baza probelor administrate că lucrările efectuate în perioada septembrie - decembrie 2000 şi ianuarie 2001 au fost consemnate în procese verbale cuprinzând situaţia lucrărilor executate, a materialelor folosite, fiind semnate de reprezentanţii ambelor părţi.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei instanţa a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantei, s-a născut la data de 5 februarie 2001 când a semnat beneficiarul centralizatorul situaţiei de lucrări, iar acţiunea a fost introdusă la data de 4 februarie 2004.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC S.D.C. SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 397 din 27 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a respins, ca nefundat, apelul pârâtei SC S.D.C. SA, reţinând că, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în mod justificat s-a apreciat că termenul general de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data întocmirii de către reclamantă a înscrisului prin care a fost consemnată valoarea lucrărilor efectuate, respectiv a centralizatorului de situaţii de lucrări din 5 februarie 2001 care poartă semnătură reprezentanţilor societăţii pârâte.
Instanţa de apel a mai reţinut că apelanta nu a dovedit că lucrările deduse judecăţii reprezentau lucrări de antrepriză, de natură să atragă obligativitatea încheierii ad-probationem a unui contract în forma scrisă, în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/1995, privind calitatea în construcţii şi de asemenea, a considerat că prin mijloace de probă administrate în condiţiile art. 46 C. com., s-a făcut dovada executării lucrărilor făcând referire la conţinutul raportului de expertiză şi a martorilor audiaţi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC S.D.C. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 4024 din 7 decembrie 2006, a admis recursul pârâtei SC S.D.C. SA, a casat decizia atacată şi sentinţa nr. 4089 din 6 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., aşa încât a admis recursul în condiţiile art. 312 C. proc. civ. şi în fond după casare, a apreciat că se impune efectuarea unor expertize de specialitate care să verifice realitatea lucrărilor pretins executate şi concomitent şi o expertiză contabilă care să aibă în vedere dispoziţiile legale privind întocmirea documentelor contabile şi înregistrările contabile, lucrările respective urmând a se baza pe respectarea şi analizarea tuturor documentelor contabile puse la dispoziţie de părţi, cât şi pe constatările personale ale expertului.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin sentinţa nr. 5975 din 29 aprilie 2008, a admis în parte acţiunea reclamantei SC C.S.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC S.D.C. SA, fiind obligată aceasta să plătească reclamantei suma de 3.503.973.368,37 lei ROL, reprezentând contravaloarea lucrării efectuate, la care se adaugă indicele de inflaţie la data executării.
Această sentinţă a fost apelată de către pârâtă, fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a respins, ca nefundat, apelul pârâtei SC S.D.C. SA, aceasta fiind obligată la 1.200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, ca nefondat, motivul de apel privind excepţia de inadmisibilitate a cererii introductive de instanţă, având în vedere că prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991 se referă la înregistrarea în contabilitate a documentelor care privesc operaţiunile economico-financiare efectuate, aceste documente dobândind calitatea de document justificativ însă, textul precitat, nu reglementează situaţia în care, deşi se execută anumite lucrări şi nu se emite documentul de plată, nu s-ar datora contravaloarea acelor lucrări şi că acţiunea în justiţie ar fi inadmisibilă.
În raport de îndrumările deciziei de casare şi de întreg materialul probator administrat în cauză, se reţine că intimata reclamantă a probat lucrările efectuate pârâtei în proporţie de 70-75 %.
De asemenea, s-a mai reţinut că documentele încheiate de apelantă după data de 16 ianuarie 2001, data încheierii procesului-verbal între intimată şi apelantă nu au relevanţă în speţă chiar dacă sunt însoţite de situaţii de lucrări si chitanţe de plată, astfel, contractul încheiat la 20 ianuarie 2001 are ca obiect executarea de lucrări de reparaţii şi finisaje la imobilului din B-dul Iuliu Maniu, sector 6, cât timp procesul-verbal din 16 ianuarie 2001 vizează potrivit anexelor lucrări pe camere, deci se detaliază şi nu se pot confunda cu lucrările ulterioare aferente contractului precitat, iar contractul de asociere nr. 4199 din 03 iulie 2001 vizează amenajarea unei parcări, iar contractul de furnizări servicii si prestări servicii medicale nr. 211 din 23 aprilie 2002 are ca obiect servicii medicale.
Fată de obiectele contractelor mai sus evocate, instanţa de apel a apreciat că acestea nu au nicio legătură cu lucrările prestate de reclamantă.
În ceea ce priveşte documentele încheiate anterior procesului-verbal din 16 ianuarie 2001, Curtea reţine că probele administrate nu dovedesc că lucrările din aceste contracte se suprapun cu cele prestate de reclamantă, întrucât contractul de prestări servicii din 10 octombrie 2000 are ca obiect executarea de lucrări de hidroizolație a terasei la imobilul din B-dul luliu Maniu sector 6, Bucureşti, lucrări neregăsite în anexele la procesul-verbal din 16 ianuarie 2001 care vizează anumite lucrări concrete pe camere, iar contractul de prestări servicii de la 06 octombrie 2000are ca obiect executarea unor lucrări constând în montare gresie şi faianţă şi că din procesele-verbale de recepţie parţială, nu rezultă că este vorba de aceleaşi lucrări efectuate de intimată, potrivit anexelor la procesul-verbal din 16 ianuarie 2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC S.D.C. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Critica adusă deciziei atacate se referă, în esenţă la faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere că prin decizia nr. 4024 din 7 decembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a dezlegat probleme de drept obligatorii pentru judecătorii fondului şi de asemenea în mod nelegal şi încălcând dispoziţiile art. 179 şi art. 201 alin. (2) C. proc. civ., a respins cererea de efectuare a unei expertize grafoscopice, care să stabilească dacă semnătura numitei C.M. de pe procesul-verbal din 16 ianuarie 2001 si anexe, îi aparţine acesteia.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, atunci când a constatat că numitul R.Şt., ar fi fost abilitat de preşedintele SC S.D.C. SRL să semneze atât procesul-verbal din 16 ianuarie 2001, cu anexele, cât şi centralizatorul de lucrări din 5 februarie 2001.
Mai susţine recurenta că, hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1470 şi următoarele C. civ., în ceea ce priveşte realitatea lucrărilor pretins executate de intimata-reclamantă şi antrenarea răspunderii SC S.D.C. SRL, privind plata contravalorii acestor lucrări.
De asemenea, se arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii cu privire la înscrisurile depuse de pârâtă, reţinând că, contractele de prestări servicii nu au nicio legătură cu lucrările efectuate de reclamantă.
Analizând critica adusă deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul pârâtei să fie respins, pentru următoarele considerente:
Invocarea încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate fi reţinută în cauză, deoarece instanţa de fond, în rejudecare, a respectat obiectivele stabilite de instanţa de control, sens în care a dispus efectuarea celor două expertize impuse prin decizia de casare, respectiv o expertiză în construcţii care să verifice realitatea lucrărilor pretins executate şi o expertiză contabilă care să aibă în vedere dispoziţiile legale privind întocmirea documentelor contabile şi a înregistrărilor contabile, concluziile acestora confirmând executarea lucrărilor şi întocmirea de către reclamanta SC C.S.E. SRL a documentelor contabile doveditoare a înregistrării contabile a lucrărilor.
Mai mult decât atât, instanţa de apel, ca urmare a criticilor aduse de către pârâtă celor două expertize în cauză, a dispus efectuarea unei noi expertize având drept obiective atât ceea ce s-a cerut prin decizia de casare cât şi obiective lărgite, cerute de către apelantă, dar şi de instanţă din oficiu, concluziile acesteia fiind obiectate de mai multe ori, instanţa încuviinţând ambelor părţi câte un consilier expert parte, cu recomandarea ca aceştia să colaboreze cu expertul principal în vederea efectuării lucrării, în sensul de a depune documentele justificative solicitate şi de a-şi exprima punctul de vedere faţă de concluziile raportului de expertiză.
Astfel, faptul că instanţa de apel, fiind pe deplin lămurită a respins cererea apelantei privind efectuarea unei expertize grafoscopice, nu poate fi apreciată ca o încălcarea a dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ. şi nici o încălcarea a dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., care condiţionează dispunerea întregirii expertizei sau efectuarea unei noi expertize de considerentul „lămuririi” instanţei cu privire la obiectul pricinii, în speţă, proba solicitată depăşind, în primul rând, limitele deciziei de casare.
Critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, în ceea ce priveşte constatarea faptului că numitul R.Şt., ar fi fost abilitat de preşedintele SC S.D.C. SRL să semneze atât procesul-verbal din 16 ianuarie 2001, cu anexele, cât şi centralizatorul de lucrări din 5 februarie 2001, se constată că nu poate fi primită, în raport de probele administrate în cauză, din care rezultă că această persoană a lucrat pentru apelantă, fiind abilitată de chiar preşedintele acesteia care a avizat acele procese-verbale, semnătura şi implicarea sa, cu acordul apelantei, fiind o certitudine, iar intimatei nu i se poate reţine vreo culpă în acest sens.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, hotărârile instanţelor de fond şi apel sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1470 şi următoarele C. civ., cu privire la realitatea lucrărilor pretins executate de intimata-reclamantă şi antrenarea răspunderii SC S.D.C. SRL, privind plata contravalorii acestor lucrări, se apreciază că aceste dispoziţiile legale nu sunt incidente în cauză, întrucât instanţele au respectat îndrumările deciziei de casare, sens în care au dispus efectuarea expertizelor de specialitate care au verificat realitatea lucrărilor pretins executate, concluziile rapoartelor fiind în sprijinul lucrărilor executate de către reclamantă, acestea bazându-se pe analizarea tuturor documentelor puse la dispoziţie de părţi, cât şi pe constatările personale ale experţilor.
Prin ultima critică adusă deciziei atacate recurenta, susţine că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând natura şi înţelesul acestuia, temei al dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce nu este invocat în motivele scrise ale recursului şi care se referă, în fapt, nu la „actul juridic dedus judecăţii” ci la interpretarea de către instanţă a înscrisurilor depuse de recurentă la dosarul cauzei în sprijinul susţinerilor sale, aspecte ce nu vizează incidenţa dispoziţiilor legale mai sus evocate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să-i achite intimatei SC C.S.E. SRL BUCUREŞTI suma de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţei aflate în dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.D.C. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 21 din 19 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială.
Obligă recurenta să-i achite intimatei SC C.S .E. SRL Bucureşti suma de 2.380 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 323/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3649/2010. Comercial → |
|---|
