ICCJ. Decizia nr. 439/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 439/2010
Dosar nr. 29381/3/2006
Şedinţa publică de la 5 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Reclamanţii SC S.H. SRL, N.A. şi N.I. i-au chemat în judecată pe pârâţii SC D.I. SA, T.A. şi M.T. solicitându-i Tribunalului Bucureşti să pronunţe o sentinţă prin care să dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare imobiliară autentificat, privind imobilul teren şi construcţie situate în Voluntari. În motivarea acţiunii reclamanţii au invocat cauză ilicită, preţ neserios, lipsa unui mandat special pentru vânzarea imobilului, lipsa aprobării A.G.E.A. conform cerinţei art. 115 din Legea nr. 31/1990 şi frauda la lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 4835 din 3 aprilie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.I. şi ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul SC S.H. SRL (fostă N.B. SRL). Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului N.I., instanţa de fond a avut în vedere obiectul cererii dedusă judecăţii prin care s-a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, nulitate care poate fi invocată de orice persoană interesată care justifică un interes legitim. Acest interes potrivit instanţei se deduce din calitatea sa de participant ca mandatar al societăţii, la încheierea actului.
În ce priveşte cauza actului juridic a cărui nulitate s-a solicitat, tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamanţii au invocat drept cauză ilicită preţul neserios, confundând cauza cu obiectul contractului. Cu referire la preţul neserios, tribunalul a avut în vedere faptul că părţile contractante prefigurau corect prestaţiile la care se obligau şi drepturile corelative rezultate întrucât semnatarii erau comercianţi care desfăşurau astfel de activităţi cu caracter profesional, fiecare dintre părţi având o corectă reprezentare asupra elementelor contractului.
În privinţa mandatului care a fost dat pentru încheierea contractului, prima instanţă a reţinut, citând dispoziţiile art. 55 din L.S.C., că în raporturile cu terţii, societatea este angajată pentru actele încheiate în numele acesteia de reprezentanţii săi iar dacă mandatarii societăţii nu au respectat limitele mandatului, societatea nu poate opune pârâţilor depăşirea puterilor mandatului. În fine, tribunalul a stabilit că N.B. SRL este societate cu răspundere limitată cu asociat unic şi că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, asociatul unic şi administratorul N.B. SRL având drepturile şi obligaţiile care revin adunării generale.
Apelul reclamanţilor SC S.H. SRL şi N.I.
Sentinţa nr. 4835/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost apelată de societatea comercială şi de N.I. ambii apelanţi invocând nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pentru faptul că s-au respins toate motivele care au fost invocate în acţiunea introductivă, motive care conduceau la admiterea cererii şi la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 595 pronunţată la data de 9 decembrie 2008, a respins, ca nefundat, apelul apreciind, ca nefondată, critica privind neseriozitatea preţului ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare. Curtea a avut în vedere faptul că seriozitatea preţului vizează realitatea acestuia în sensul de a nu fi fictiv ori disproporţionat în raport de contraprestaţia pentru care este datorat. În speţă, chiar dacă s-a constatat o discrepanţă între preţul vânzării şi cel stabilit de expertiză, Curtea a considerat că nu poate reţine neseriozitatea preţului în sensul inexistenţei acestuia cu atât mai mult cu cât părţile contractante au avut reprezentarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor corelative. Nefondată a fost apreciată şi critica vizând motivul de nulitate întemeiat pe cauza ilicită şi imorală soluţia primei instanţe, faţă de analiza art. 968 C. civ., în opinia Curţii fiind corectă. Apreciind ca fiind de esenţă faptul că motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare s-a bazat pe neseriozitatea preţului, Curtea a înlăturat celelalte critici care au fost invocate în scopul de a demonstra neseriozitatea preţului.
În fine, s-a înlăturat şi critica ce a vizat nulitatea absolută a mandatului faţă de modalitatea în care a fost luat consimţământul pe considerentul că, procura autentică face dovada până la înscrierea în fals cu privire la constatările personale ale notarului public. De asemenea, s-a avut în vedere actul constitutiv şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pentru a se reţine că asociatul unic exercită atribuţiile de administrator al societăţii acesta acţionând şi ca reprezentant al societăţii, fără să fie necesară o hotărâre a Adunării Generale Extraordinare.
Recursul. Motivele de recurs
Împotriva deciziei nr. 595 pronunţată la 9 decembrie 2008 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a declarat recurs, SC S.H. SRL reprezentată de administratorul N.I. prin care în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor anterior pronunţate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Autorii recursului au criticat decizia instanţei sub cuvânt că în considerentele acesteia nu se regăseşte analiza argumentelor pe care le-au dezvoltat în notele scrise depuse la dosar care cuprindeau dezvoltarea motivelor de recurs sub aspect economic, juridic şi obiectiv.
Au susţinut, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că s-au încălcat prevederile art. 480, 948, 966, 968, 1303 C. civ., fără să le dezvolte distinct, ci sub aspectul greşitei aplicări a legii, au considerat raportându-se la art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O. că preţul neserios trebuia stabilit în raport de valoarea reală a bunului iar nu în raport de sentimentele părţilor la încheierea contractului.
Lipsa preţului serios în opinia exprimată în recurs echivalează cu lipsa cauzei, iar dacă aceasta există, atunci cauza este ilicită şi imorală. În sensul aceloraşi argumente s-a susţinut că preţul neserios constituie fraudă la lege, fraudă care prin ea însăşi duce la nulitatea contractului. În sprijinul acestei critici s-a făcut trimitere la Legea nr. 146/1997 care atunci când preţul este stabilit de parte, instituie obligaţia instanţei de a dispune o expertiză preţuitoare pentru a determina corect taxa de timbru.
În continuare s-au făcut critici în legătură cu neexaminarea preţului sub aspect obiectiv şi real, apreciindu-se că în cadrul economiei de piaţă preţul neserios atrage sancţiunea nulităţii.
S-a mai arătat că în cadrul operaţiunilor speculative nu este exclusă echivalenţa prestaţiilor fiecărei părţi, că încălcarea proprietăţii şi frauda la lege sunt rezultate obiective ale operaţiei speculative şi, în fine, că preţul, pentru a fi definit ca serios trebuie să fie rezultatul unui just echilibru între ceea ce se vinde şi ce plăteşte cumpărătorul. Discrepanţa dintre preţul achitat şi preţul real duce la imoralitatea cauzei la lipsa de echitate a contractului şi la încălcarea prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O.
În sprijinul argumentelor referitoare la preţul neserios au fost detaliate decizii ale Înaltei Curţi prin care s-a statuat cu privire la noţiunea de preţ derizoriu şi neserios, cauze prin care s-a reţinut încălcarea dreptului de proprietate şi imoralitatea actului. A solicitat în sensul argumentelor dezvoltate aplicarea precedentului judiciar faţă de faptul că deciziile comentate în recurs au elemente de suprapunere cel puţin pe preţul neserios.
În final s-a criticat lipsa mandatului special şi valabilitatea actului dedus judecăţii în instanţele anterioare.
Faţă de aceste motive SC S.H. SRL şi administratorul N.I. au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
În faţa Înaltei Curţi s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale în exercitarea căii de atac a recursului şi inadmisibilitatea cererii de însuşire a recursului de către lichidator.
Asupra excepţiei absolute şi peremtorii a lipsei calităţii procesuale şi a citării în cauză a societăţii N.B. SRL, Înalta Curte va reţine:
I - 1. Prima chestiune care se impune a fi examinată în raport de susţinerile potrivit cărora, întreaga procedură precum şi soluţiile pronunţate în cauză au privit societatea N.B. SRL şi nu SC S.H. SRL prin administrator.
Critica nu va fi reţinută. Înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond demonstrează că SC N.B. SRL prin administrator N.I. a adus la cunoştinţă tribunalului faptul că societatea şi-a schimbat denumirea, noua sa denumire fiind SC S.H. SRL cu acelaşi sediu social. Acest înscris a fost însoţit de certificatul de înregistrare de menţiuni şi încheierea nr. 70198/2006 prin care se menţionează că actul adiţional numărul 58 a fost atestat de acelaşi apărător care în recurs a făcut susţineri contrare actelor pe care le-a cunoscut încă din decembrie 2006, ceea ce pune la îndoială buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale. Nu în ultimul rând trebuie observat că sentinţa s-a pronunţat faţă de SC S.H. SRL (fostă SC N.B. SRL) aşa încât afirmaţiile privind încălcarea drepturilor procesuale vor fi înlăturate nefiind susţinute probator şi legal.
2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel menţionează în cuprinsul său denumirea apelantei ca fiind SC S.H. SRL prin administratorul său SC N.I., iar atunci când se referă la SC N.B. SRL se face precizarea „actualmente S.H. SRL” aşa încât se observă că şi în calea de atac a apelului, soluţia a fost pronunţată faţă de persoana juridică indicată de administratorul societăţii conform actelor care au fost depuse încă din prima instanţă.
3. Recursul a fost promovat de SC S.H. SRL prin administratorul său SC N.I., la data de 19 februarie 2009, iar în cursul desfăşurării procedurii de judecată a recursului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-a fost prezentată sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva recurentei, din data de 29 noiembrie 2007. Din cuprinsul sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială, rezultă că a fost numit lichidator judiciar I.S.D. I. SPRL Bucureşti şi că, în temeiul art. 107 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 s-a ridicat dreptul de administrare al debitoarei SC S.H. SRL exercitat anterior numirii lichidatorului.
Consideraţii privind ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra societatea.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei ridică debitorului dreptul de administrare, constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea, dacă nu a fost manifestată intenţia de reorganizare în temeiul art. 28 (1) lit. h) şi art. 33 alin. (6).
Din dispoziţiile menţionate rezultă cu forţa evidenţei faptul că deschiderea procedurii falimentului are ca efect, pierderea de către debitor (cu excepţiile prevăzute de lege) a dreptului de a-şi conduce activitatea şi de a-şi administra bunurile, iar din punctul de vedere al patrimoniului prin deschiderea procedurii falimentului se produce o indisponibilizare a bunurilor în scopul urmărit prin această procedură, acela de a satisface creanţele creditorilor. A doua semnificaţie a ridicării dreptului de administrare, trebuie privită din punctul de vedere al mandatului aparţinând administratorului statutar, care încetează, acest drept revenindu-i lichidatorului în scopul şi condiţiile legii. În privinţa ridicării dreptului de administrare Legea nr. 85/2006 operează cu dispoziţii imperative atunci când stabileşte că dreptul de administrare al debitorului încetează de drept de la data la care se dispune începerea falimentului [(art. 46 (4)].
Semnificaţia numirii lichidatorului.
Desemnarea lichidatorului prin sentinţa nr. 4570 din 29 noiembrie 2007 reprezintă o autorizare în condiţiile legii a persoanei care va conduce activitatea debitorului prin exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006. Această desemnare a lichidatorului are consecinţe şi asupra drepturilor procesuale în sensul că lichidatorului îi revin obligaţii în legătură cu valorificarea drepturilor privind încasarea creanţelor precum şi alte drepturi procedurale care se exercită prin intermediul instanţelor judecătoreşti pe calea acţiunii. Pentru realizarea atribuţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul stă în instanţă şi în acest sens sunt de observat şi dispoziţiile procedurale (art. 87) C. proc. civ., prin care se stabileşte obligaţia de citare a persoanei juridice aflată în faliment prin lichidator judiciar.
Din acest punct de vedere se observă o strânsă legătură între calitatea părţii şi obligaţia de a fi îndeplinită procedura ţinând seama de persoana în drept să stea în instanţă.
II - 1. Recursul supus spre examinare Înaltei Curţi prezintă următoarele particularităţi, considerentele anterior expuse fiind în sprijinul analizei care urmează:
2. Recursul a fost declarat de SC S.H. SRL prin administratorul SC N.I., argumentele fiind expuse în prezentarea motivelor de recurs. În cursul dezbaterilor, în faţa Înaltei Curţi a fost prezentată sentinţa care demonstrează că societatea era în faliment încă din anul 2007 şi că administrarea falimentului era atribuită lichidatorului numit de judecătorul sindic, moment care coincide cu ridicarea dreptului de administrare care a aparţinut administratorului statutar. În acest context procesual care vizează calitatea de a promova şi susţine recursul, intimaţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active obiectând asupra încercării de ratificare a recursului de către lichidatorul prezent în instanţă.
III – 1. Potrivit art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va lua în examinare excepţia invocată şi va reţine:
- Condiţia calităţii procesuale în procesul comercial prezintă o importanţă considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care se legitimează procesual. În speţă legitimatio ad causam se analizează în raport de titularul dreptului de a promova recursul întrucât subiect al recursului sau mai precis spus, titular al recursului este cel care are vocaţia să exercite această cale de atac.
În speţa de faţă, recursul nu a fost promovat de lichidatorul societăţii în faliment care potrivit Legii nr. 85/1995 era în drept să valorifice drepturile procesuale ale societăţii în faliment. Distinct de argumentele arătate, mai trebuie observat că, în cazul societăţii comerciale aflată în faliment, numai calitatea de parte în litigiu a societăţii nu este suficientă pentru a se exercita recursul, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 85/1995 drepturile procesuale nu mai aparţin administratorului statutar, sau, după caz, administratorului judiciar. Nu în ultimul rând prin aceeaşi lege s-au stabilit distinct atribuţiile lichidatorului (art. 25) aşa încât şi poziţia sa procesuală trebuie să vizeze drepturile care i-au fost atribuite.
2. Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Aceste dispoziţii nu au fost avute în vedere şi acest lucru rezultă cu evidenţă din faptul că hotărârea de deschidere a falimentului şi de numire a lichidatorului nu a fost prezentată instanţei de apel deşi aceasta este anterioară datei promovării căii de atac în faţa Curţii de apel. Această hotărâre a fost depusă în recurs la al doilea termen deşi partea avea cunoştinţă despre această situaţie juridică a societăţii încă din anul 2007. Modul acesta de exerciţiu al căilor de atac este străin cerinţelor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia părţile au obligaţia să-şi îndeplinească actele de procedură în condiţiile stabilite de lege, cât şi dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ., potrivit cărora drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă.
În considerarea argumentelor de mai sus excepţia invocată este întemeiată urmând să fie admisă.
3. Sub aspectul însuşirii recursului de către lichidatorul judiciar, Înalta Curte observă că, în speţă, nu poate opera o însuşire a recursului promovat de o persoană fără calitate pentru că s-ar eluda dispoziţiile referitoare la promovarea valabilă a recursului, în conformitate cu cerinţele art. 3021 C. proc. civ. şi, în orice caz, nu poate fi acoperită propria culpă a lichidatorului de a nu-şi fi exercitat drepturile procesuale, cu respectarea dispoziţiilor legale, după numirea sa ca lichidator şi nici culpa administratorului societăţii căruia i se ridicase dreptul de administrare şi în deplină cunoştinţă a procedat la exercitarea unor drepturi procesuale cu încălcarea dispoziţiilor legii insolvenţei.
În fine, recursul fiind declarat de o altă persoană decât cea care trebuia să figureze ca recurent, declaraţia celui care era în drept să exercite recursul nu poate fi luată în considerare, deoarece, într-un asemenea caz nu este vorba de o ratificare ci de o „înlocuire” a unui recurent cu altul.
Rezumând argumentele de mai sus, se va reţine că excepţia lipsei calităţii de recurent a societăţii prin administratorul N.I., invocată de intimată este întemeiată astfel că va fi admisă în sensul dispozitivului. Se va reţine, de asemenea, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., că admiterea acestei excepţii face de prisos cercetarea celorlalte motive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia invocată de intimaţii-pârâţi.
Anulează cererea de recurs formulată de reclamanţii SC S.H. SRL BUCUREŞTI şi N.I. împotriva deciziei comerciale nr. 595 din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca fiind promovată de o persoană fără calitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3649/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 441/2010. Comercial → |
|---|
