ICCJ. Decizia nr. 441/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 441/2010
Dosar nr. 42038//3/2007
Şedinţa publică de la 5 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 28 noiembrie 2007, sub nr. 42038/3/2007, reclamanta C.G.M.B. – A.F.I.B. a chemat in judecata pe parata SC M.I.E. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună obligarea paratei la plata sumei de 57.290,69 DOLARI S.U.A., plătibili în lei la cursul zilei de la data punerii in executare, sumă ce reprezintă: - contravaloare lipsă folosinţă - 18.112,50 DOLARI S.U.A., pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2005; daune pentru neachitarea contravalorii lipsei de folosinţă - 8.842,53 DOLARI S.U.A., pentru perioada octombrie 2004 - decembrie 2005; daune pentru neachitarea soldului câştigat în instanţă prin decizia civila nr. 563 din 21 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 2884/2001 - 30.335,66 DOLARI S.U.A., pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2005.
În motivarea cererii, se arată că pârâta utilizează spaţiul cu altă destinaţie, situat în Bucureşti, str. Dr. Felix, sector 1, în baza fişei de calcul nr. 7408 din 01 iulie 1998 şi a Dispoziţiei Primarului nr. 105/1998, calculul chiriei făcându-se potrivit anexei 2.5 la H.C.G.M.B. nr. 59/1997.
Prin sentinţa comercială nr. 9410 din 18 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 17.775 DOLARI S.U.A. în echivalent lei la cursul de la data plăţii, reprezentând contravaloare folosinţă.
Au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
Pârâta a fost obligată şi la 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi au existat raporturi locative, în legătură cu spaţiul respectiv, pârâta având obligaţia de a achita suma de 1.207,50 DOLARI S.U.A./lună.
Prin adresa nr. 7408 din 11 septembrie 2000, reclamanta a comunicat pârâtei că începând cu 15 septembrie 2000, se anulează fişa de calcul nr. 7408 din 1 august 1998, ca urmare a datoriilor acumulate, astfel încât pentru perioada octombrie 2004 – decembrie 2005, cererea este întemeiată.
Pentru perioada respectivă pârâta nu datorează chiria stabilită prin fişa de calcul nr. 7408 din 1 iulie 1998, ci contravaloarea lipsei de folosinţă, calculată potrivit raportului de expertiză, în raport de chiriile practicate pe piaţa liberă.
În ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea nu au fost acordate, deoarece cuantumul lor a fost stabilit în mod unilateral de reclamantă, neexistând acordul pârâtei.
S-a respins şi cererea de acordare a daunelor pentru neachitarea soldului câştigat prin decizia civilă nr. 553 din 21 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti în dosarul nr. 2828/2001, deoarece în cuprinsul acestei hotărâri nu se prevede obligarea şi la plata unor penalităţi de întârziere pentru viitor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel amândouă părţile.
Prin decizia comercială nr. 127 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse ambele apeluri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul declarat de reclamant, acesta nu poate invoca, în apel, un alt temei legal decât în prima instanţă, respectiv nu poate formula cereri noi.
Pârâta a ocupat spaţiul respectiv fără forme legale, fişa de calcul fiind anulată din 15 septembrie 2000.
Prin urmare chiria nu poate fi cea stabilită prin respectiva fişă ci doar cea de pe piaţa liberă, astfel că suma determinată de expert este cea legal determinată.
În ce priveşte celelalte daune solicitate, s-a reţinut că reclamanta confundă instituţiile juridice, dobânzile având alt regim juridic faţă de penalităţile de întârziere şi faţă de prejudiciul reglementat de art. 998 şi 999 C. civ.
Relativ la penalităţile pretinse în baza deciziei nr. 563/2001, pe lângă faptul că acestea nu au fost dispuse şi pentru viitor, ele se pot solicita şi în faza executării silite.
În ce priveşte apelul pârâtei, s-a reţinut că aceasta trebuia să formuleze recurs împotriva încheierii prin care instanţa de fond a respins cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, neputându-se acoperi acest lucru prin sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţa de apel.
De asemenea, s-a reţinut că procedura concilierii directe s-a realizat conform cu dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Deşi temeiurile juridice ale cererii introductive nu se pot schimba în apel, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi de aceea pârâta trebuie să plătească reclamantei contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului ocupat abuziv.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâta.
I. - În recursul său, reclamanta a adus următoarele critici deciziei recurente:
1. În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că reclamanta nu ar fi invocat în faţa primei instanţe prevederile O.G. nr. 92/2003, contrariul rezultând din încheierea pronunţată de prima instanţă la data de 11 septembrie 2008.
2. Se consideră că şi în ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea au fost solicitate în faţa primei instanţe, la termenul din 17 ianuarie 2008 şi că această cerere nu a fost avută în vedere de către instanţa de apel.
3. Nu poate fi acceptat punctul de vedere al instanţei de apel cu privire la faptul că pentru calculul contravalorii lipsei de folosinţă, trebuie avute în vedere cuantumul chiriilor piaţa liberă, atâta timp cât spaţiul respectiv se află în administrarea reclamantei, iar pentru spaţiile respective chiria se stabileşte de către C.G.M.B.
4. Soluţia nu este corectă nici în ce priveşte dobânzile solicitate, atâta timp cât, potrivit art. 998 – 999 C. civ., cel ce a cauzat un prejudiciu este obligat a-l repara integral, fiind pus de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi.
5. Nu s-a ţinut cont de faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile normative ce privesc creanţele bugetare, fiind de notorietate faptul că pretenţiile reclamantei reprezintă creanţe bugetare ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.
Astfel fiind, reclamanta era obligată să calculeze penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi, potrivit H.C.G.M.B. nr. 271/1998, raportată la O.G. nr. 92/2003.
II. - În recursul său pârâta a adus deciziei recurate următoarele critici:
1. În mod greşit a soluţionat instanţa de apel critica pârâtei cu privire la modul de soluţionare de către prima instanţă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997.
2. Hotărârea instanţei de apel este greşită şi în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării procedurii concilierii directe, această conciliere nefiind legal făcută.
3. Chiar pe fond, soluţia este greşită, temeiul juridic al răspunderii neputând fi art. 1073, şi eventual, putea fi invocată răspunderea delictuală civilă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate şi la lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. - Recursul declarat de reclamanta C.G.M.B.- A.F.I. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Prima critică a reclamantei nu poate fi reţinută.
Deşi este adevărat că la termenul din 11 martie 2008, reprezentantul reclamantei a pus concluzii de admitere a cererii de chemare în judecată, invocând şi dispoziţiile O.G. nr. 92/2002, totuşi prin cererea introductivă, cea cu care a fost învestită instanţa de judecată şi care a fost semnată de reprezentantul legal al reclamantei, nu s-au invocat dispoziţiile acestui act normativ, cererea nefiind ulterior precizată, în conformitate cu prevederile legale.
Consilierul juridic nu este reprezentantul legal al reclamantei şi nu putea, fără o împuternicire specială să modifice temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, numai în criticile din apel s-a susţinut pentru prima dată că cererea s-ar întemeia şi pe dispoziţiile O.G. nr. 92/2002, astfel că în mod legal instanţa de apel a reţinut că nu se poate modifica direct în apel temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 112 raportat la art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Reclamanta a depus în faţa instanţei de fond o precizare a modului de calcul a penalităţilor de întârziere (termenul din 17 ianuarie 2008), însă nu a înţeles faptul că aceste penalităţi nu i-au fost acordate, nu pentru că nu a precizat cuantumul lor, ci pentru un alt motiv şi, anume, acela că aceste penalităţi au fost stabilite în mod unilateral de către reclamantă, neexistând un acord al pârâtei (o convenţie) în acest sens.
Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că reclamanta încurcă instituţiile juridice, dobânzile având alt regim juridic faţă de penalităţile de întârziere, acestea din urmă neputând fi acordate decât dacă exista o convenţie prealabilă, încheiată între părţi, cu privire la acest aspect.
Mai mult, reclamanta anulând fişa de calcul a chiriei nr. 7408/1998, a făcut să dispară şi eventuala aparenţă de achiesare a pârâtei la H.C.G.M.B. nr. 221/1998 care prevedea şi modul de calcul al penalităţilor de întârziere.
Prin urmare, nu faptul că reclamanta nu ar fi precizat cuantumul penalităţilor de întârziere, a condus la respingerea acestui capăt de cerere, ci faptul că pentru perioada precizată, octombrie 2004 – decembrie 2005, nu exista o convenţie pentru închirierea imobilului, acesta fiind ocupat abuziv de pârâtă, astfel că nu se pot acorda penalităţi de întârziere.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată, octombrie 2004 – decembrie 2005, pârâta nu avea încheiat cu reclamanta un contract de închiriere, deoarece reclamanta a anulat fişa de calcul nr. 7408/1998, la data de 11 septembrie 2000, astfel că pentru perioada respectivă nu mai există un contract de închiriere încheiat în mod legal, unde chiria să fie cea stabilită de C.G.M.B., ci în această perioadă pârâta a ocupat în mod abuziv spaţiul, astfel că ea datorează o chirie egală cu cea practicată pe piaţa liberă, aşa după cum în mod legal au reţinut ambele instanţe de fond.
4. Nu este fondată nici cea de-a patra critică.
Reclamanta nu a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispoziţiile ce reglementează răspunderea delictuală civilă ci dispoziţii ce reglementează răspunderea contractuală.
Prin urmare, aceasta face o confuzie atunci când critică faptul că nu i s-au acordat dobânzile solicitate.
Astfel, pe de o parte, reclamanta a solicitat prin cerere introductivă, penalităţi de întârziere, care pot fi într-adevăr acordate doar în baza unui contract, însă pentru perioada solicitată, nu mai exista contract, şi deci sunt aplicabile reglementările ce privesc răspunderea delictuală, însă dobânzile, care ar putea fi solicitate în temeiul răspunderii delictuale civile, au fost solicitate pentru prima dată, direct în apel, motiv pentru care acestea nu pot fi acordate.
În concluzie, reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, în mod greşit, pe răspunderea contractuală, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, acordând totuşi despăgubiri, dar pe baza răspunderii delictuale civile, ca urmare a ocupării abuzive a spaţiului de către pârâtă, fără însă a putea acorda, în totalitate, tot ceea ce a solicitat reclamanta, tocmai din cauza modului în care a formulat reclamanta, cererea de chemare în judecată.
5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reţinută.
Nu prezintă nici un fel de importanţă faptul că veniturile reclamantei se fac venit la bugetul local.
În raportul său cu pârâta, reclamanta nu are decât nişte pretenţii, despre care pretinde că provin dintr-o convenţie, dar care în realitate s-a dovedit că îşi au sorgintea într-o răspundere delictuală, aşa după cum s-a arătat mai sus, astfel că nu putea fi obligată pârâta la penalităţile de întârziere solicitate.
Având în vedere cele arătate, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
II. - Cu privire la recursul declarat de pârâtă.
Recursul declarat de aceasta urmează a fi anulat ca netimbrat cu taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol de lege, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit, se sancţionează cu anularea cererii.
Cum prin citaţia emisă în baza încheierii din 13 noiembrie 2009, recurentei-pârâte i s-a pus în vedere să timbreze cu 1.186,5 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar, iar recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia, văzând şi dispoziţiile art. 1, 2, 3 şi 9 din O.G. nr. 32/1995 modificată, Înalta Curte va anula recursul, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul recursurile declarat de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 127 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de pârâta SC M.I.E. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4411/2010. Comercial → |
|---|
