ICCJ. Decizia nr. 282/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 282/2010
Dosar nr. 4037/110/2007
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată iniţial Judecătoriei Botoşani, înregistrată sub nr. 2455/193/2006, reclamanta SC H. SRL Botoşani l-a chemat în judecată pe pârâtul P.G., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Botoşani, strada Calea Naţională („Restaurant S.”).
Prin sentinţa civilă nr. 48 din 22 februarie 2008, Tribunalul Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
A admis acţiunea formulată de reclamanta SC H. SRL Botoşani în contradictoriu cu pârâtul P.G. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul (construcţie şi teren) situat în Botoşani, strada Calea Naţională, precum şi la plata sumei de 10699,79 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, concluzionând, tribunalul a reţinut că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare pentru construcţia nr. 264/1997 a fost înregistrat în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Botoşani sub nr. 2350 din 12 martie 1997, fiind aşadar primul titlu transcris, or, contractul pârâtului nr. 549 din 22 ianuarie 2002 a fost intabulat după aproximativ 5 ani de la inscripţionarea titlului reclamantei, situaţie susţinută de probatoriul administrat în cauză.
În ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, reclamanta este unicul proprietar al acestui bun imobil, potrivit actului de adjudecare nr. 27 din 11 mai 2007, care constituie titlul de proprietate şi titlul executoriu împotriva pârâtului. În această situaţie, tribunalul a apreciat că nu poate compara titlurile, întrucât pârâtul nu opune titlului reclamantului un alt titlu, iar dreptul de proprietate pentru bunurile dobândite prin vânzare la licitaţie publică este protejat de legiuitor, fiind garantată de lege opozabilitate dreptului faţă de terţi, fără înscriere în Cartea funciară în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (l) din Legea nr. 7/1996, republicată.
În aceste condiţii dreptul de proprietate a reclamantei cu privire la terenul aferent construcţiei este opozabil oricărui terţ, cu atât mai mult pârâtului de la care a dobândit bunul imobil ca urmare a executării silite iniţiate de bancă, fără înscrierea în cartea funciară atâta timp cât societatea nu va dori să dispună de bun. Cu toate acestea reclamantul a depus la dosarul cauzei extras de Carte Funciară prin care a făcut dovada intabulării dreptului său de proprietate asupra terenului.
Pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art. 480 şi următoarele C. civ., având în vedere contractul de vânzare-cumpărare nr. 264/1997, validat irevocabil de instanţa supremă, având în vedere şi prevederile art. 492 C. civ., potrivit căruia proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiei, tribunalul a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul construcţie şi teren aferent situat în Botoşani str. Calea Naţională.
Prin decizia nr. 75 din 10 octombrie 2008, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul promovat de P.G. împotriva sentinţei civile nr. 48 din 22 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bacău.
Pentru a pronunţa această decizie, în ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluţionată de instanţa de fond.
Cu privire la fondul acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Criticile apelantului, referitoare la interpretarea greşită, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 492 C. civ., sunt întemeiate.
Textul citat instituie prezumţia relativă potrivit căreia construcţiile aflate pe un fond sunt socotite, dacă nu se dovedeşte contrariul, că au fost făcute de proprietarul terenului.
Acest temei legal nu îşi găseşte incidenţa în speţa de faţă, întrucât reclamanta a revendicat atât construcţia, cât şi terenul, ea fiind deposedată de întregul imobil (nu numai de construcţie).
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile art. 482 C. civ., referitoare la accesiunea imobiliară, în condiţiile în care obiectul litigiului era revendicarea unui imobil (teren şi construcţie) şi nu a fructelor şi accesoriilor.
Dincolo de aceste aspecte însă, tribunalul a analizat cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 480 C. civ., argumentele expuse sub acest aspect fiind valabile şi corecte.
Curtea de Apel a menţionat, sintetizând, următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte terenul aferent construcţiei, acesta a fost dobândit de intimata – pârâtă, prin actul de adjudecare nr. 27/11 mai 2005.
Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, „Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune”.
Ca urmare, intimata - reclamantă SC H. SRL BOTOŞANI are în prezent titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 391,22 m.p., teren având numărul cadastral 393/B;0;2, iar apelantul-pârât nu deţine un titlu cu privire la acelaşi teren, pe care să-l opună părţii adverse.
Litigiile ce s-au purtat între părţi cu privire la înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra terenului (şi invocate în motivele de apel), nu prezintă nici o relevanţă, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 sus-citate.
În ceea ce priveşte construcţia cu denumirea „Restaurant S.”, aşa cum s-a reţinut şi la fond, atât reclamanta cât şi pârâtul au prezentat titluri de proprietate, provenind de la acelaşi autor.
Reclamantul a dobândit construcţia prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 264 din 13 februarie 1997, iar pârâtul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 549 din 22 ianuarie 2002.
Contractul reclamantei a fost transcris în Registrul de Transcripţiuni sub nr. 2350 din 12 martie 1997, iar contractul pârâtului a fost intabulat în Cartea Funciară sub nr. 265 din 22 ianuarie 2002.
Este adevărat că actul reclamantei a fost iniţial rezoluţionat, prin sentinţa civilă nr. 515 din 08 octombrie 2001 a Tribunalului Botoşani (menţinută de Curtea de Apel Suceava prin decizia civilă nr. 12 din 17 ianuarie 2002), dar aceste hotărâri au fost modificate prin decizia nr. 1695 din 20 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, care, admiţând recursul în anulare, a respins acţiunea în rezoluţiunea contractului nr. 264 din 13 februarie 1997.
Codul de procedură civilă, la data soluţionării recursului în anulare, prevedea la art. 3303 alin. (1) C. proc. civ., următoarele: „La judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se aplică în mod corespunzător dispoziţiile privitoare la recurs”.
Potrivit art. 311 C. proc. civ. (în forma modificată prin Legea 59/23 iulie 1993), „hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, hotărârile prin care s-a reziliat contractul nr. 264 din 13 februarie 1997 nu produc nici un efect, ceea ce duce la concluzia că titlu reclamantei şi-a păstrat valabilitatea de la data emiterii şi până în prezent.
Cum ambele titluri prezentate de părţi provin de la acelaşi autor, are prioritate titlul intimatei - reclamante, care este primul transcris.
Faţă de considerentele expuse, curtea de apel a constatat că soluţia de admitere a acţiunii în revendicare este legală şi temeinică, iar criticile apelantului sunt neîntemeiate, motiv pentru care a respins apelul pârâtului, ca nefondat.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul P.G., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a deciziei atacate, respingerea acţiunii în revendicare formulată de intimată ca nefondată şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul-pârât susţine astfel, în motivarea recursului său, în primul rând ca instanţa de apel nu a luat deloc în discuţie unul din motivele esenţiale ale apelului şi anume că reclamanta a chemat în judecată doar pe unul dintre foştii coproprietari ai imobilului, P.G., deşi bunul revendicat este dobândit în timpul căsătoriei şi aparţine în mod egal şi soţiei acestuia, P.M.
În al doilea rând, precizează că P.G. nu avea oricum calitate procesuală pasivă în prezentul dosar, întrucât imobilul revendicat de către reclamantă, compus din construcţie şi teren a fost dobândit în proprietate de către C.C. şi C.L., prin licitaţie publică, urmare a actului de adjudecare din 18 iulie 2008, întocmit de către B.E.J. S.D., în dosarul de executare nr. 26/2008, aşa încât P.G. nu mai are nicio legătură de fapt sau de drept cu imobilul revendicat, nu mai este nici proprietarul şi nici posesorul acestui imobil, şi, ca atare, acţiunea în revendicare împotriva lui trebuie respinsă, ca inadmisibilă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, recurentul-pârât arată că atât timp cât singurul temei al sentinţei pronunţate de tribunal este accesiunea imobiliară, întemeiată pe art. 492 C. civ., în mod nelegal, instanţa de apel, considerând că această motivare este greşită, nu a admis apelul, ci l-a respins, apreciind că, de fapt, instanţa de fond a avut în vedere art. 480 C. civ.
Mai susţine că, de asemenea, nelegal instanţele au considerat că în cauză nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ., reţinând că prezenta acţiune ar fi o acţiune în revendicare spre deosebire de celelalte acţiuni, în care s-au pronunţat sentinţele invocate de recurent şi care poartă alte denumiri, întrucât indiferent ce denumire poartă acele acţiuni faţă de care se invocă autoritatea de lucru judecat, esenţială este identitatea de părţi, obiect şi cauză, care în speţă, a existat.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate de pârâtul P.G. în recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi de hotărârile instanţelor care s-au pronunţat în cauză, se constată următoarele:
În ce priveşte susţinerea potrivit căreia în mod eronat instanţa de apel nu a avut în vedere, nu a pus în discuţie şi nu a examinat faptul că reclamanta a chemat în judecată doar pe unul dintre foştii coproprietari ai imobilului, respectiv P.G., şi nu şi pe soţia acestuia, P.M., se reţine că este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, nici în faţa instanţei de fond şi nici prin motivele de apel recurentul nu a invocat că bunul revendicat ar fi fost deţinut în coproprietate, astfel încât acest aspect nu a putut fi pus în discuţie şi nici analizat în considerentele deciziei recurate; pe de altă parte, instanţele nu puteau ignora principiul disponibilităţii, conform căruia limitele acţiunii şi cadrul procesual în care se desfăşoară judecata cu privire la obiect şi la părţi sunt fixate de reclamant; în fine, instanţele nu se puteau pronunţa decât asupra a ceea ce s-a cerut, iar instanţa de recurs, soluţionând recursul, care nu este o cale devolutivă de atac, nu poate relua judecata procesului, ci are menirea de a examina şi de a se pronunţa numai asupra legalităţii hotărârilor date în cauză pe baza probatoriului ce a fost administrat.
Referitor la susţinerea recurentului, în conformitate cu care s-ar impune respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, de vreme ce imobilul compus din teren şi construcţie nu se mai află în proprietatea sa, se constată că este, de asemenea, neîntemeiată deoarece recurentul-pârât a formulat apărări atât la fond, cât şi în apel, ca proprietar, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 549/2002 şi, ca atare, invocarea acestei excepţii nu poate fi primită.
Nici critica potrivit căreia curtea de apel, considerând că motivarea sentinţei tribunalului pe dispoziţiile art. 492 C. civ., este greşită, ar fi trebuit sa admită apelul pârâtului şi nu să-l respingă, nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel a apreciat judicios că prima instanţă dincolo de considerentele prezentate sub aspectul incidenţei dispoziţiilor legale mai sus amintite, a analizat cauza şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Stabilind astfel că instanţa de fond a pronunţat o soluţie corectă, instanţa de apel a menţinut-o dând relevanţă argumentelor valabile ale primei instanţe, prin confirmarea acestora cu propriile argumente bazate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi concluzionând că urmare comparării titlurilor prezentate de părţi, privind construcţia, care provin de la acelaşi autor, prioritate are titlul intimatei-reclamante, ca fiind primul transcris, iar în ce priveşte terenul, intimata-reclamantă are în prezent titlu de proprietate.
În fine, se reţine că ambele instanţe au soluţionat corect excepţia autorităţii lucrului judecat, întrucât pentru a fi admisă o astfel de excepţie se impunea îndeplinirea cumulativă a identităţii de obiect cauză şi părţi, ceea ce în speţă nu s-a demonstrat, deoarece reclamanta intimată nu a mai promovat o acţiune în revendicare pentru imobilul construcţie, iar recurentul-pârât nu a prezentat vreo hotărâre judecătorească prin care să fi fost soluţionată anterior o acţiune în revendicare, împrejurare în care se constată că nu există identitate de obiect şi cauză, nefiind întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
În consecinţă, concluzionându-se că recurentul-pârât P.G. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., să conducă la modificarea deciziei pronunţate de curtea de apel, aceasta va fi păstrată, ca fiind legală şi se va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât P.G. va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta-intimată SC H. SRL Botoşani, în sumă de 140 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul P.G. împotriva deciziei nr. 75 din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentul pârât P.G. la 140 lei cheltuieli de judecată către reclamanta SC H. SRL BOTOŞANI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2819/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2822/2010. Comercial → |
|---|
