ICCJ. Decizia nr. 3628/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3628/2010
Dosar nr. 7067/97/2008
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanţii E.A. şi E.E. au solicitat, prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 16 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, formulată în contradictoriu cu pârâţii B.C.R., sucursala Deva, SC M.D.E. SRL şi T.M. în calitate de administrator al pârâtei societatea comercială SC M.D.E. SRL să se constate nulitatea contractului de credit din 23 aprilie 2002 încheiat între pârâtele B.C.R., sucursala Deva, şi SC M.D.E. SRL şi a tuturor actelor subsecvente contractului de credit în temeiul principiului accesorium sequitur principale.
Reclamanţii susţin că au semnat în calitate de garanţi contractul de credit din 2002 prin care banca acorda societăţii comerciale un împrumut în sumă de 1.600.000.000 lei vechi, scadent la 19 iulie 2002, garantând restituirea creditului cu o ipotecă de rang I instituită asupra apartamentului proprietatea lor situat în Deva, consimţământul lor astfel exprimat fiind viciat de dol ca urmare a manoperelor viclene întrebuinţate de administratorul societăţii, manopere sancţionate ulterior pe cale penală.
În acest sens reclamanţii arată că prin sentinţa penală nr. 432/2005 a Tribunalului Hunedoara, T.D., directorul executiv al societăţii a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune constând în aceea că a semnat în fals în numele altor doi giranţi contractul de credit din 2002 şi actele subsecvente în vederea inducerii în eroare a băncii cu privire la garanţiile imobiliare aduse, aceste manopere fiind de natură să le vicieze consimţământul exprimat de ei în considerarea mai multor garanţii pentru restituirea împrumutului.
În drept reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 948, 960 şi 961 C. civ.
Prin sentinţa nr. 1896/CA pronunţată la data de 21 octombrie 2009 Tribunalul Hunedoara, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta B.C.R. în apărare, în raport de cele statuate prin sentinţa nr. 900/CA/2005 ca Tribunalul Hunedoara şi pe fond a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.
Prima instanţă a constatat că în ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat conferită de sentinţa nr. 900/2005 a Tribunalului Hunedoara nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1201 C. civ. sub aspectul identităţii de obiect şi cauză, acţiunea finalizată prin sentinţa 900/2005 având ca obiect anularea contractului de garanţie imobiliară din 23 aprilie 2002 şi a contractului de cauţiune din 23 aprilie 2002 consimţite de reclamanţi pentru garantarea împrumutului acordat pârâtei, acţiunea reclamanţilor fiind respinsă irevocabil.
Cu privire la cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de credit din 2002, dedusă judecăţii în prezenta cauză, tribunalul constată că reclamanţii nu sunt parte în contractul de credit încheiat între bancă şi societatea comercială reprezentată de Tamaş Maria în calitate de administrator.
Împrejurarea că T.F. a falsificat semnăturile a doi dintre garanţi, alţii decât reclamanţii, în opinia instanţei, nu constituie un dol în raport de reclamanţi şi nu le profită acestora, semnăturile lor pe contractul de credit şi pe contractele de garanţie imobiliară şi cauţiune nefiind falsificate.
Concluzionând instanţa fondului constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 960 C. civ. cu privire la existenţa dolului ca viciu de consimţământ.
Prin Decizia nr. 44/A din 7 aprilie 2010, instanţa de control judiciar legal investită în cauză a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei fondului.
Răspunzând motivelor de apel, instanţa de control judiciar constată că în calitate de garanţi reclamanţii au consimţit să garanteze împrumutul acordat de bancă societăţii intimate prin înscrierea unei ipoteci de rang I asupra imobilului proprietatea lor situat în Deva, reclamanţii renunţând la beneficiul de diviziune, discuţiune şi opoziţie ceea ce a antrenat răspunderea lor în solidar cu împrumutatul şi ceilalţi garanţi.
Totodată instanţa confirmă dezlegarea fondului în sensul că reclamanţii nu sunt parte în contractul de împrumut, semnarea contractului de către ei având numai scopul luării la cunoştinţa a termenele de rambursare a creditului care sunt opozabile giranţilor în situaţia nerestituirii la scadenţa a împrumutului.
Examinând împrejurările de fapt pe care reclamanţii le invocă în susţinerea dolului în raport şi de dispoziţiile art. 960 C. civ. instanţa conchide că în cauză nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, deoarece falsificarea semnăturilor unor garanţi, alţii decât reclamanţii, de către un terţ, nu este de natură să afecteze valabilitatea contractului de împrumut încheiat de societatea comercială prin reprezentant legal şi bancă.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, la data de 2 iulie 2010, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurenţii şi-au întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
În dezvoltarea criticilor formulate recurenţii susţin că au calitatea de părţi în contractul de împrumut, pe care l-au semnat ca garanţi, în condiţiile în care contractele de garanţie şi cauţiune consimţite de ei fac parte integrantă din contractul de împrumut şi constituie împreună cu acesta un tot unitar.
Potrivit recurenţilor, consimţământul lor la semnarea celor trei contracte a fost viciat prin manoperele dolosive utilizate de T.M. şi T.F., care, în calitatea lor de persoane din conducerea societăţii i-au asigurat că pentru împrumutul contractat de societate există încă alte patru garanţii valabile.
Or, susţin recurenţii, în dosarul penal finalizat cu condamnarea lui T.F. pentru înşelăciune, fals şi uz de fals, s-a stabilit vinovăţia acestuia în falsificarea semnăturilor a doi dintre giranţi, ceea ce dovedeşte cu prisosinţă, în opinia recurenţilor, existenţa dolului ca viciu de consimţământ de natură să impună nulitatea absolută a contractului de împrumut şi a actelor accesorii respectiv contractul de garanţie din 2002 şi contractul de cauţiune încheiat la aceeaşi dată.
În cauză, intimata B.C.R., a formulat la data de 29 septembrie 2010 întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală a sentinţei şi deciziei pronunţate.
În esenţă, intimata a arătat că semnăturile date de recurenţi pe cele trei contracte nu sunt contestate de aceştia şi nu au fost falsificate, iar susţinerea că au fost de acord să garanteze împrumutul în condiţiile existenţei mai multor garanţii valabile nu poate fi reţinută ca dol în absenţa unor dovezi cu privire la elementele materiale pe care le presupune exercitarea manoperelor dolosive.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate Decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat în cauză de recurenţii reclamanţi este vădit nefondat pentru considerentele ce urmează.
Cu titlu preliminar se impun câteva observaţii cu privire la natura şi raportul dintre contractul de împrumut şi contractele de cauţiune şi garanţie imobiliară, ce fac obiectul litigiului de faţă, susţinerile recurenţilor sub acest aspect fiind lipsite de claritate şi consecventă juridică în maniera în care califică cele trei contracte ca fiind un tot unitar, iar pe de altă parte solicită constatarea nulităţii şi a celor două contracte de garanţie în baza principiului accesorium sequitur principale.
Codul civil român reglementează fidejusiunea sau cauţiunea în Titlul XIV a art. 1652 şi următoarele, dispoziţii potrivit cărora fidejusiunea este un contract accesoriu consensual şi unilateral prin care fidejusorul se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pe care o garantează, dacă acesta nu o va executa la scadenţă.
Contractul de fidejusiunea este accesoriu în raport de obligaţia principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul de fidejusiune se naşte o singură obligaţie a fidejusorului faţă de creditor.
În ceea ce priveşte efectele fidejusiunii trebuie distins între categoriile de raporturi juridice la care dă naştere. În raportul dintre fidejusor şi creditor, fidejusorul poate să invoce excepţii de ordin general ce decurg din contract, cu privire la validitatea contractului sau întinderea garanţiei, dar nu poate invoca excepţii pur personale ale debitorului principal cum ar fi nulitatea relativă a obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ, după art. 1681 C. civ.
Referitor la ipotecă, art. 1746 C. civ. o defineşte ca un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii, prin urmare o garanţie imobiliară care se constituie în formele prevăzute de lege, şi care conferă creditorului dreptul de a se îndestula cu preferinţa din vânzarea bunului afectat şi de a-l urmări în mâinile oricărui/detentor.
Raportul juridic de garanţie născut din ipotecă este accesoriu faţă de raportul juridic principal de obligaţie în legătură cu care s-a constituit ipoteca.
Concluzionând pe acest aspect legal, din pluralitatea de legături în materie de garanţii personale sau reale decurg următoarele consecinţe şi efecte juridice în sensul că legătura principală a creditorului este cu debitorul său din raportul juridic prin care s-a născut obligaţia principală, iar legătura dintre creditor şi garant născută din contractele de garanţie este o legătură accesorie urmând soarta legăturii principale atât în privinţa validităţii cât şi a întinderii obligaţiei.
În considerarea acestui cadru legal, revenind la speţă, recurenţii reclamanţi solicită constatarea nulităţii absolute a contractului principal, contractul de credit din 23 aprilie 2002 încheiat între B.C.R. şi SC M.D.E. SRL prin care banca acordă societăţii un împrumut de 1.600.000.000 lei vechi în anumite condiţii de tragere şi rambursare, contract semnat şi de către recurenţii în calitate de giranţi, susţinând că nu şi-ar fi asumat obligaţia de garanţie a debitorului în absenţa unor împrejurări pe care le califică manopere dolosive exercitate de persoane din conducerea societăţii de natură să le afecteze consimţământul.
Prin urmare, recurenţii pun în discuţie consimţământul dat la încheierea celor două contracte de garanţie respectiv obligaţiile asumate în această calitate de garanţi personali şi ipotecari ai debitorului principal.
Prin contractul de împrumut din 2002 s-au stabilit raporturile obligaţionale principale între creditor şi debitor, garantarea obligaţiei principale fiind reglementată prin cele două contracte de garanţie încheiate în condiţiile legii între creditor şi garanţi.
Astfel spus semnarea contractului de împrumut de către „giranţi" nu are semnificaţia unui consimţământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiţie intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai obligaţia de garantare a împrumutului, obligaţie asumată prin cele două contracte de garanţie accesorii faţă de contractul de împrumut.
Legăturile dintre creditor, garanţi şi debitorul obligaţiei principale, în sensul raporturilor juridice născute cu privire la obligaţia principală de restituire a împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanţie personală şi imobiliară consimţite de garanţi.
În ce priveşte valabilitatea celor două contracte de garanţie, aceasta a fost verificată şi statuată pe cale judecătorească printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentinţa nr. 900/CA din 28 septembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii din prezenta cauză având ca obiect anularea contractului de garanţie imobiliară din 2002 şi a contractului de cauţiune pentru viciu de consimţământ.
Cu alte cuvinte, împrejurările pe care recurenţii- reclamanţi le invocă în prezenta acţiune ca fiind constitutive de dol au fost cenzurate în litigiul finalizat prin sentinţa nr. 900/2005, care a statuat că, la încheierea celor două contracte de garanţie consimţământul garanţilor nu a fost afectat de dol.
Aşa fiind, recurenţii nu mai pot pune în discuţie cele dezlegate cu putere de lucru judecat sub aspectul consimţământului lor valabil la încheierea celor două contracte de garanţie.
Distinct de acestea, Curtea subliniază că întreaga construcţie juridică pe care recurenţii îşi fundamentează demersul lor judiciar, solicitând nulitatea contractului de împrumut pentru vicierea consimţământului lor dat în calitate de garanţi, este o încercare de eludare a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 900/2005, teza pe care o susţin în demonstrarea nulităţii contractului de împrumut fiind eronată, în raport de dispoziţiile legale incidente mai sus menţionate sub aspectul efectelor fidejusiunii şi ale ipotecii şi al raporturilor izvorâte din încheierea contractelor de garanţie.
Altfel spus, chiar şi în ipoteza pe care încearcă să o acrediteze recurentei, şi făcând abstracţie de existenţa sentinţei nr. 900/2005, vicierea consimţământului garanţilor ca semnatari ai contractului de împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului în ce privesc raporturile dintre creditor şi debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanţiilor constituite, obligaţia principală rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de garanţii.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii E.A. şi E.E. împotriva deciziei nr. 44/A din 7 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3626/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3637/2010. Comercial → |
|---|
