ICCJ. Decizia nr. 3553/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3553/2010
Dosar nr. 6120/2/2010
Şedinţa de la 27 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 iulie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată.
A respins cererea de suspendare provizorie a executării formulate de reclamanta SC M.P.C. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 5196 din 22 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 10401.01/3/2007, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a analizat cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia invocată, instanţa constatând ca, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi contra lor în aceeaşi calitate.
Curtea de apel a reţinut că, prin sentinţa comercială nr. 90 din 16 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în dosarul nr. 4587/2/2010, s-a respins, ca nefondată, cererea reclamantei SC M.P.C. SRL de suspendare vremelnică a executării sentinţei comerciale nr. 5196 din 22 aprilie 2010.
Această hotărâre a fost pronunţată într-o cerere de ordonanţă preşedinţială. De asemenea, prezenta cerere se întemeiază pe dispoziţiile speciale ale art. 581 C. proc. civ.
A mai reţinut că, o hotărâre pronunţată într-o cerere de ordonanţă preşedinţială nu dobândeşte calitatea puterii lucrului judecat, calitate conferită de legiuitor numai acelor hotărâri prin care se tranşează un litigiu pe fond. Într-o cerere de ordonanţă preşedinţială instanţa este învestită doar cu puterea de a dispune o măsură vremelnică, în cazuri urgente, în considerarea anumitor circumstanţe.
În speţă, situaţia de fapt s-a schimbat în raport cu privire la cererea de suspendare, întrucât pârâta a emis în baza hotărârii o factură cu noul cuantum al chiriei.
Cu privire la cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei apelate s-a apreciat că este nefondată, întrucât din înscrisurile dosarului nu rezultă şi de altfel, niciuna dintre părţi nu a dovedit contrariul, respectiv că sentinţa apelată a fost pusă în executare.
Prin sentinţa atacată s-a admis în parte acţiunea pârâtei şi reclamanta, în calitate de locatar, a fost obligată la plata către reclamantă a unei chirii în sumă de 6.000 euro lunar începând cu data de 22 aprilie 2010.
A învederat curtea de apel că, simpla emitere de către pârâtă a unei facturi fiscale cu noul cuantum al chiriei nu poate echivala cu demararea procedurii executării silite a acestei sentinţe.
Or, în situaţia în care sentinţa nu a fost pusă în executare de către creditor, în mod logic, nici măsura suspendării nu poate fi aplicată, neexistând executare. Abia în cazul în care se demarează procedura executării silite, măsura suspendării are un obiect.
Instanţa de apel a reţinut că, reclamanta nu a reuşit să probeze urgenţa cerută de prevederile art. 581 C. proc. civ., atât timp cât nu a început executarea sentinţei.
De asemenea, reclamanta nu a dovedit nici cea de a doua condiţie fundamentală cerută de art. 581 C. proc. civ. şi anume, măsura solicitată a fi luată (suspendarea) să fie necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu s-ar mai putea repara.
Măsura suspendării solicitată de reclamantă nu a avut ca scop păstrarea unui drept al său, pentru că prin sentinţa apelată nu i s-a recunoscut un drept, ci dimpotrivă, i s-a impus o obligaţie, şi, în al doilea rând, paguba ce s-ar produce în patrimoniul reclamantei în eventualitatea schimbării sentinţei, nu este ireparabilă, atât timp cât există posibilitatea legală a întoarcerii executării.
Prin urmare, instanţa a constatat că nici una dintre cerinţele exhibate de art. 581 C. proc. civ. nu a fost îndeplinită, astfel că a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării vremelnice a sentinţei nr. 5196 din 22 aprilie 2010.
Împotriva încheierii mai sus menţionate, a declarat recurs reclamanta SC M.P.C. SRL, fără a indica dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi suspendarea vremelnică a executării sentinţei nr. 5196 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în calea de atac a apelului, urgenţa cererii fiind justificată de imperativul prevenirii producerii unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
În motivarea recursului sunt formulate următoarele critici:
Recurenta susţine că încheierea instanţei de fond este nelegală, aceasta fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ., în cauză fiind îndeplinite toate cele 3 condiţii necesare pentru suspendarea provizorie a executării hotărârii de fond, pe calea ordonanţei presedinţiale.
Se susţine de către recurentă că, nu se poate reţine ca fiind legala argumentaţia instanţei în sensul că, măsura suspendării nu are obiect întrucât nu s-a demarat procedura executării silite, câtă vreme, prevederile art. 280 alin. (5) C. proc. civ. conferă posibilitatea acordării acestei măsuri provizorii în cazul pronunţării unei hotărâri executorii, textul neinstituind vreo condiţie privind demararea unei proceduri de executare silită. Totodată, câtă vreme s-a emis factura de către SC P. SA, în care se menţionează că noul cuantum al chiriei are în vedere sentinţa nr. 5196 din 22 aprilie 2010 a Tribunalul Bucureşti, este evident că se uzează de măsura executorie dispusă prin această sentinţă.
Mai mult decât atât, susţine recurenta, nici instituţia întoarcerii executării nu este viabilă, după cum a arătat Curtea de Apel Bucureşti, dată fiind situaţia economico-financiară în care se află societatea şi consecinţele negative majore ale punerii în executare la acest moment a sentinţei Tribunalului Bucureşti, astfel că în cauză măsura suspendării se impune pentru prevenirea unei pagube iminente, pe care o reliefează în cele ce urmează.
Recurenta susţine că, dificultăţile rezultate din indisponibilizarea unei sume de 10 ori mai mari decât în precedent, în contextul actualei crize economice, ar putea conduce chiar la ajungerea în stare de insolvenţă a pârâtei-apelante, motiv pentru care se văd îndreptăţiţi să solicite suspendarea, deoarece, după cum reiese din balanţa de verificare analitică a societăţii, în prezent este în situaţia de a desfăşura activitatea pe pierdere, după cum reiese din fişa contului, contul de profit şi pierdere înregistrând o pierdere în cuantum de 31.084,80 lei.
Mai învederează faptul că, situaţia economică dificilă este demonstrată şi prin faptul că, lipsa lichidităţilor a condus la situaţia de a fi în faza de executare silită de către A.N.A.F., pentru suma de 10.711 lei, conform somaţiei şi suma de 1.870 lei, conform somaţiei, la care se adaugă obligaţiile de plată accesorii, în cuantum de 3.935 lei, conform deciziei nr. 411 din 12 aprilie 2010.
În contextul celor arătate, recurenta apreciază că, punerea în executare a sentinţei Tribunalului Bucureşti, pentru un cuantum al chiriei de 6.000 euro, este de natură a influenţa hotărâtor desfăşurarea normală a activităţii societăţii, în sensul iminenţei măsurii insolventei.
Recurenta susţine că, măsura suspendării ce se impune a fi luată în cauză este în acord şi cu practica comunitară în materie, obiectul dedus judecăţii urmând a fi analizat şi din perspectiva recomandării adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materia administrativă.
Susţine recurenta, referitor la cerinţa neprejudecării fondului, că instanţa, cercetând aparenţa dreptului, „pipăind fondul", urmează a constata că pretenţiile invocate prin acţiunea introductivă de instanţă sunt neîntemeiate, de natură a atrage admiterea apelului său, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Prin hotărârea a cărei suspendare o solicită, instanţa a obligat SC M.P.C. SRL începand cu data de 22 aprilie 2010, la plata către reclamanta SC P. SA a chiriei de 6.000 euro lunar.
În considerentele hotărârii, instanţa face aplicarea teoriei impreviziunii, teorie nereglementată în dreptul roman decât la nivel doctrinar, trecând în mod nepermis peste voinţa expresă a părţilor consfinţită prin contractul de închiriere din 7 august 1997, modificat prin act adiţional din 21 noiembrie 1997. Astfel s-a reţinut în considerentele hotărârii că, în speţă, „are loc, prin mecanismul teoriei impreviziunii, adaptarea clauzelor contractului la noua situaţie economică şi monetară din societate, care se întemeiază pe interpretarea voinţei prezumate sau probabile a părţilor contractante, putându-se presupune că ele s-au obligat sub condiţia subînţeleasă că situaţia economică avută în vedere la încheierea contractului să rămână aceeaşi pe toată durata executării lui."
Recurenta susţine că, deşi în contract s-a făcut precizarea expresa privind chiria fixa pe toata durata contractului (considerentele care au stat la baza acordului de voinţă sub această formă fiind esenţiale: durata îndelungată a contractului, starea activului la momentul predării, efectuarea unor investiţii majore - la o valoare a activului de 8.499.447.605 lei, valoarea investiţiilor a fost de 5.670.012.395 lei, siguranţa unei chirii fixe), instanţa s-a substituit voinţei părţilor, modificând clauzele contractuale, respectiv preţul contractului- preţul folosinţei spaţiului, elementul esenţial.
Asupra recursului astfel formulat, Înalta Curte urmează a face, în primul rând, aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi a examina şi a se pronunţa primordial în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata SC P. SA Bucureşti, pentru termenul de judecată de astăzi 27 octombrie 2010, prin notele scrise depuse la dosarul cauzei.
Se constată, drept urmare, că excepţia invocată este întemeiată şi va fi admisă, cu consecinţa respingerii recursului, ca inadmisibil, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.
Totodată, aceleaşi dispoziţii legale exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele statuate prin legea procesuală.
În raport de principiul consacrat prin textul de lege sus evocat, admisibilitatea unei căi de atac, şi pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii.
În speţă, se constată că recurenta SC M.P.C. SRL a declarat recurs împotriva încheierii din data de 14 iulie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care i s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei comerciale nr. 5196 din 22 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Or, în raport de dispoziţiile art. 403 alin. (4) C. proc. civ., încheierea prin care a fost soluţionată cererea de suspendare provizorie nu este supusă nici unei căi de atac şi, în consecinţă, se constată că recursul formulat de recurenta SC M.P.C. SRL împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de suspendare provizorie a executării este inadmisibil.
Astfel fiind, va fi admisă excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimată şi se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de SC M.P.C. SRL împotriva încheierii din 14 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de SC M.P.C. SRL Săftica invocată de intimata SC P. SA Bucureşti.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de SC M.P.C. SRL Săftica împotriva încheierii din 14 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3552/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3555/2010. Comercial → |
|---|
