ICCJ. Decizia nr. 3654/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3654/2010
Dosar nr. 46176/3/2007
Şedinţa publică de la 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată instanţei, reclamanta Regia Autonomă de Transport Bucureşti - R.A.T.B. a chemat în judecată SC L.L.C. SA - Sucursala Bucureşti solicitând ca prin hotărâre să se dispună:
- în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.770.312,56 lei, reprezentând plată nedatorată, precum şi la plata dobânzii legale de 498.700,25 lei şi,
- în subsidiar, să se dispună nulitatea relativă a Actului adiţional B 7 la Contractul de furnizare din 19 februarie 2001 a energiei electrice şi a Anexei nr. 3 la Contractul de furnizare din 31 mai 2006 a energiei electrice.
Prin sentinţa nr. 10448 din 30 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că ambele contracte de furnizare cuprind clauze imperative specifice contractelor tip elaborate de autoritatea de reglementare, ele fiind încheiate în cadrul unei licitaţii publice deschise conform normelor aprobate prin H.G. nr. 592/1993, iar tipul de preţ şi tariful, fiind preţul rezultat din mecanismul concurenţial al pieţei electrice contractate de consumatorii eligibili (reclamanta, făcând parte din această categorie, ceea ce-i dădea posibilitatea să contracteze direct energie şi îi conferea acces la reţelele de transport şi distribuţie a energiei electrice).
Instanţa a mai reţinut că, faţă de cele arătate anterior la care se adaugă acceptarea facturii şi efectuarea plăţilor, reclamanta încearcă să acrediteze ideea că preţul convenit şi achitat a fost impus prin dol şi violenţă, săvârşite prin notificarea nr. 397 din 29 decembrie 2004, deşi, primul contract s-a încheiat în anul 2001, iar cel de-al doilea în 2006, ambele fiind executate fără dificultăţi.
De asemenea, s-a considerat că procesul - verbal de constatare din 14 decembrie 2007 încheiat de Curtea de Conturi nu constituie o probă esenţială care să fie în măsură a dovedi că s-a efectuat o plată nedatorată, el având - ca act extrajudiciar - forţă probantă doar în corelare cu clauzele contractuale şi normele legale incidente.
S-a statuat că procesul - verbal nu reprezintă un mijloc de probă convingător, în situaţia în care cele reţinute în acesta nu corespunde realităţii, respectiv că nu s-a organizat o licitaţie şi contractul s-ar fi încredinţat direct, impunându-se modul de stabilire a preţului de furnizare.
Totodată, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinire condiţiile art. 993 C. civ. întrucât reclamanta nu a făcut plata aflându-se într-o eroare substanţială şi nici în eroare, ci îndeplinindu-şi obligaţia contractuală.
În raport de soluţia dată cererii principale, instanţa a constatat că nu poate examina cel de-al doilea petit datorită caracterului său alternativ şi subsidiar.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 74 din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a reţinut că interpretarea primei instanţe cu privire la faptul că petitele acţiunii ce au caracter alternativ sau subsidiar se exclud şi nu pot fi soluţionate împreună nu poate fi acceptată.
S-a considerat că interpretarea potrivit căreia, cererile având caracter alternativ sau subsidiar nu pot fi soluţionate împreună, este eronată pentru că este posibil ca prin aceeaşi acţiune să fie formulate mai multe cereri prin care se urmăreşte realizarea drepturilor ce decurg din acelaşi raport juridic sau drepturi între care există o legătură cu privire la persoane, ori la acelaşi temei juridic sau de fapt.
De asemenea s-a apreciat că excluderea cu caracter alternativ nu poate fi echivalentă cu soluţionarea unei singure cereri, ci presupune ca - în situaţia în care cererea principală este respinsă - să se treacă la analiza cererii subsidiare.
Curtea a mai reţinut că instanţa de fond era îndrituită să pună în vedere reclamantei, cu respectarea principiului disponibilităţii, succesiunea logico - juridică a cererilor.
Împotriva acestei decizii, SC L.L.C. SA a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
I. S-au interpretat şi s-au aplicat incorect reguli derivate ori aparent întemeiate pe principiile judecăţii, ceea ce a determinat soluţionarea nelegală a problematicii impuse de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin „indicaţii” date instanţei de rejudecare care substituie rolul şi voinţa reclamantei; au fost încălcate dispoziţiile legale imperative privind limitele rolului activ al instanţei, precum şi principiul disponibilităţii pentru următoarele motive:
- Art. 7206alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune regula conform căreia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedus judecăţii, regulă ce a fost încălcată întrucât petitele cererii introductive au caracter alternativ, precizându-se în mod expres acest caracter atât în cuprinsul cererii cât şi în cadrul dezbaterii în fond a cauzei (încheierea din 23 iunie 2009).
Recurenta arată că, petitul principal vizează valorificarea unei pretenţii născută dintr-o plată nedatorată, iar petitlul subsidiar vizează injoncţiunea judiciară pentru sancţionarea parţială a unor convenţii de esenţa cărora este manifestarea de voinţă, în scopul de a da naştere la efecte juridice.
Ignorându-se nepermis încheierea de dezbateri, recurenta consideră că instanţa de apel a depăşit nepermis limitele în care judecata - în a doua instanţă de fond - a fost mărginită de temeiurile cererii de apel şi, fără a pune în discuţia părţilor, a denaturat cererile reclamantei prin schimbarea temeiului şi a cauzei debenuns a acestora.
- Aducând în discuţie jurisprudenţa şi doctrina în materia identificării cererii principale faţă de eventualele cereri accesorii, recurenta susţine că decizia atacată este incorectă, atât cu privire la modalitatea în care au fost tratate din punct de vedere procesual cererile cumulative cu caracter alternativ, în condiţiile în care partea a declarat expres modalitatea în care solicită dezlegarea pricinilor, cât şi sub aspectul îndrumărilor date peste limitele învestirii instanţei de apel, care reflectă, sub pretextul rolului activ, părtinirea nejustificată a părţii căreia i se indică modalitatea în care ar trebui valorificate pretenţiile sale.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Este de necontestat faptul că acţiunea introductivă - aşa cum a fost precizată - cuprinde două petite şi anume, unul - considerat de reclamantă ca fiind principal - prin care s-a solicitat restituirea sumei de 2.770.312,56 lei şi a dobânzii legale aferente cu titlu de plată nedatorată, şi altul - considerat ca fiind subsidiar, având ca obiect nulitatea relativă a Actului adiţional B 7 la contractul din 19 februarie 2001, a Anexelor 3 şi 4 la Contractul din 31 mai 2006 şi a art. 4 din acelaşi contract.
De asemenea, nu se poate face abstracţie de poziţia consecventă a reclamantei prin care a susţinut că dacă, prin absurd, se va considera că plata sumei anterior menţionate are ca temei contractele şi anexele la acesta, atunci actele în discuţie sunt lovite de nulitate relativă pentru vicii de consimţământ.
În atare situaţie, ceea ce instanţa de fond avea de lămurit, în virtutea rolului activ atribuit prin dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi cu respectarea disponibilităţii părţii şi a contradictorialităţii, era tocmai stabilirea petitului principal şi a celui subsidiar, în raport de motivele invocate prin cererea adresată instanţei.
Acesta este de fapt sensul reţinerilor instanţei de apel din partea finală a considerentelor hotărârii (pag.7, paragraful penultim).
Aşa fiind, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi nici schimbarea temeiului cererii adresată de reclamantă, cum nu pot fi primite nici criticile ce privesc depăşirea limitelor învestirii trasate prin cererea de apel ori a cadrului procesual trasat de părţi.
De asemenea, instanţa apelului a reţinut corect că raţionamentul primei instanţe în adoptarea soluţiei de a nu soluţiona celelalte petite ale acţiunii este eronat întrucât se induce ideea - greşită - potrivit cu care prin respingerea unei cereri cu caracter principal nu s-ar mai impune cercetarea celorlalte pentru că s-ar exclude reciproc, în contextul în care, în situaţia respingerii cererii principale, instanţa trebuie să procedeze la analizarea cererii subsidiare şi invers, în cazul admiterii cererii principale când instanţa nu mai are a se pronunţa asupra cererii subsidiare.
În concluzie, soluţia adoptată de instanţa anterioară urmează a fi menţinută pentru considerentele expuse prin respingerea recursului în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtele SC L.L.C. SA Timişoara şi SC L.L.C. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 74 din 8 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3594/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3667/2010. Comercial → |
|---|
