ICCJ. Decizia nr. 366/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 366/2010
Dosar nr. 35278/3/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 35278/3/2007, pe rolul Tribunalul Bucureşti reclamanta SC N.R.E. SRL a chemat în judecată pe pârâtul S.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-l oblige pe pârât la plata sumei de 42.150 Euro, reprezentând contravaloare comision cuvenit pentru serviciile prestate, la plata sumei de 42.150 Euro, reprezentând penalităţi de întârziere a plăţii comisionului cuvenit, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de comision imobiliar, înregistrat sub nr. 116 din 5 martie 2007, având ca obiect identificarea unui cumpărător pentru imobilul proprietatea pârâtului, situat în Buftea, în suprafaţă de 14.050 m.p.
Pârâtul s-a obligat să încheie contractul de vânzare cu cumpărătorul prezentat de reclamantă, iar în situaţia nerespectării acestei obligaţii, fiind ţinut să achite comisionul cuvenit pentru serviciile prestate, în sumă de 42.150 Euro, precum şi penalităţile aferente, potrivit art. VII – coroborat cu art. IV alin. A.
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, identificând un potenţial cumpărător, însă pârâtul a contractat direct cu acesta, eludând participarea reclamantei, încheind cu M.M.C. contractul de promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 703 din 8 martie 2007 şi apoi contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1035 din 4 aprilie 2007 înscris în C.F. sub nr. 2485.
Prin sentinţa comercială nr. 7552 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă, în parte, acţiunea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 42.150 Euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R., din data plăţii, reprezentând comision pentru serviciile prestate. A fost respins capătul de cerere privind penalităţile de întârziere, ca neîntemeiat, pârâtul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de comision, reclamanta îndeplinindu-şi obligaţia principală, aceea de a identifica un potenţial cumpărător, punându-l pe acesta în legătură cu vânzătorul, vizitând imobilul, furnizând şi asistenţă la negocierea preţului.
Pârâtul nu şi-a respectat însă obligaţiile contractuale, eludând participarea reclamantei la încheierea contractului, fraudând astfel drepturile acesteia la încasarea comisionului, datorat în temeiul contractului nr. 116 din 5 martie 2007.
S-a apreciat că încălcarea clauzelor contractuale cu privire la participarea reclamantei la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, are ca efect exonerarea reclamantei de răspunderea pentru neîndeplinirea celorlalte obligaţii asumate prin contract, privind activitatea de sprijin şi consultanţă, dar şi antrenarea răspunderii pârâtului în condiţiile art. VII - din contract.
Această din urmă prevedere are valoarea unei clauze penale, în sensul prevăzut de art. 1066 C. civ., părţile determinând anticipat echivalentul prejudiciului suferit de reclamantă în cazul încălcării obligaţiilor asumate de proprietar.
S-a mai reţinut că suma a devenit exigibilă de la data autentificării contractului de vânzare - cumpărare şi că respectivul contract de comision nu a încetat, el nefiind denunţat de către pârât.
Prima instanţă a mai reţinut că respectivul contract nu este un contract de comision propriu-zis ci, mai degrabă, un contract de prestări de servicii imobiliare.
În ce priveşte capătul de cerere privind obligarea la penalităţile de întârziere, s-a apreciat că prevederile art. VII – din contract, ce conţin clauza penală, fac trimitere numai la dispoziţiile art. IV lit. a), dar nu şi la prevederile art. IV lit. b), prin care părţile au convenit penalităţi de întârziere la comisionul datorat la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, în condiţiile participării reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.
Reclamanta a criticat sentinţa în ce priveşte neacordarea penalităţilor de întârziere.
Pârâtul a criticat hotărârea apelată pentru nerespectarea principiului continuităţii completului de judecată, pentru greşita interpretare a probatoriului administrat în cauză şi a clauzelor contractuale.
Prin Decizia comercială nr. 124 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul nr. 116 din 5 martie 2007, purtând denumirea de contract de comision, prin care reclamanta se obliga să identifice un cumpărător pentru imobilul situat în Buftea, în suprafaţă de 14.050 m.p. şi să-l asiste pe vânzător cu diverse servicii, în schimbul unui comision calculat la suprafaţa terenului şi nu la preţul obţinut, comision prestabilit la suma de 42.150 Euro, inclusiv T.V.A.
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a găsi un cumpărător, însă pârâtul a negociat direct cu acesta, eludând participarea reclamantei, fără ca să fi denunţat în prealabil, contractul încheiat, astfel încât datorează comisionul prestabilit în contract.
Cu privire la natura contractului încheiat între părţi s-a reţinut că respectivul contract, deşi poartă denumirea de contract de comision, este de fapt un contract de prestări de servicii imobiliare.
Deasemenea, în ce priveşte penalităţile de întârziere, s-a reţinut că dispoziţiile art. VII – din contract, pentru situaţia de faţă, nu fac trimitere la dispoziţiile art. IV lit. b) ci la dispoziţiile art. IV lit. a).
Referitor la continuitatea completului de judecată, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 – art. 99 ale Regulamentului de ordine interioară al instanţelor, privind incidentele procedurale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul S.P., aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea corectă a legii în sensul că, în mod greşit, contractul încheiat între părţi a fost calificat ca unul de prestări servicii imobiliare, în loc să fie calificat ca unul de comision, fapt ce ar fi dus la nulitatea acestuia.
2. Reclamanta l-a indus în eroare, deoarece el s-a aşteptat tot timpul ca reclamanta să-i prezinte o ofertă scrisă de la cumpărătoare, ofertă care nu i-a fost prezentată în această formă şi pe care o aşteaptă şi acum.
Vânzarea terenului s-a făcut ulterior aşa-zisei oferte făcute de reclamantă, prin intermediul altei persoane, care a folosit alt canal de informaţii.
Pârâtul consideră că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile profesionale şi că a fost înşelat de reclamantă prin contractul respectiv.
Pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Prima critică nu poate fi reţinută, deoarece, în mod corect atât instanţa de apel cât şi prisma instanţă au reţinut că voinţa reală a părţilor, atunci când au încheiat contractul nr. 116 din 5 martie 2007, a fost de a încheia un contract de prestări servicii imobiliare, chiar dacă l-au denumit „contract de comision", acest contract neîntrunind caracteristicile contractului prevăzut de art. 405 C. com.
Interpretând clauzele contractului respectiv, rezultă că părţile au convenit ca reclamanta să identifice un cumpărător pentru terenul situat în Buftea, în suprafaţă de 14.050 m.p. şi să-l asiste pe vânzător la încheierea actelor de vânzare, stabilind de la început un aşa – zis „comision" pentru prestarea acestor servicii, în sumă de 42.150 Euro.
Aceste clauze conduc la concluzia că, într-adevăr, acest contract este unul de prestări servicii imobiliare şi nu unul de comision, în sensul art. 405 C. com., astfel încât nu se poate pune problema nulităţii acestui contract.
2. Nici ce-a de-a doua critică nu poate fi reţinută, deoarece pârâtul este cel care nu a respectat clauzele contractului şi nu reclamanta.
Astfel, nu rezultă din contractul nr. 116/2007 că reclamanta trebuia să prezinte o ofertă scrisă din partea unui eventual cumpărător, ci doar că trebuia să identifice un cumpărător, fapt ce s-a şi petrecut, prezentând pârâtului pe d-na M.M.C.
Cel ce nu a respectat prevederile contractului, respectiv prevederile art. VII din contract, este tocmai pârâtul, care a încheiat un antecontract de vânzare - cumpărare şi, după aceea, un contract de vânzare - cumpărare chiar cu cumpărătorul identificat de reclamantă, cu eludarea participării reclamantei, încercând astfel să evite plata comisionului stabilit prin contract.
Pârâtul ar fi avut posibilitatea să denunţe contractul respectiv, prin notificarea reclamantei, potrivit art. III din contract, însă nu a făcut-o.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurentul – pârât va fi obligat la 7.612,66 lei cheltuieli de judecată, către reclamanta – intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S.P. împotriva deciziei comerciale nr. 124 din 16 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurentul – pârât să plătească intimatei – reclamante SC N.R.E. SRL Bucureşti suma de 7.612,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 348/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 367/2010. Comercial → |
|---|
