ICCJ. Decizia nr. 374/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 374/2010
Dosar nr. 2795/1/2009
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13676 din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta – pârâtă S.I., în contradictoriu cu pârâtele SC S.C. SRL şi SC Q.C.I. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 742 din 27 aprilie 2005 de B.N.P. I.L.M., încheiat între pârâte. A respins capătul de cerere privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei SC Q.C.I. SRL asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului în litigiu. A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta - reconvenţională SC Q.C.I. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 232 din 30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admis apelul formulat de pârâta – reclamantă – reconvenţională, SC Q.C.I. SRL, împotriva sentinţei primei instanţe, a fost schimbată, în parte sentinţa, în sensul că a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 742 din 27 aprilie 2005 de B.N.P. I.L.M., cu consecinţa admiterii cererii de intervenţie în interesul apelantei, formulată de intervenienta D.C.C.P.C.N. A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate cu obligarea intimatei – reclamante la plata sumei de 6,15 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 3335 din 12 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.I. împotriva deciziei nr. 232 din 30 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Această decizie a fost atacată cu contestaţie în anulare de către reclamanta S.I.
Contestatoarea susţine că instanţa de recurs a omis să cerceteze un motiv de recurs şi anume cel privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fiind astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii, în sensul că nu se poate invoca, de către reclamantă, nulitatea actului juridic, întrucât, şi-ar invoca propria culpă, este străină de natura pricinii, deoarece sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 4 din Legea nr. 422/2001 intervine în cazul nerespectării obligaţiei de a depune înştiinţarea de vânzare a unui imobil, monument istoric.
Hotărârea atacată nu conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei că în cauză este incident principiul salvgardării actului cu titlu oneros, încheiat cu bună - credinţă, cu atât mai mult cu cât prezumţia de bună - credinţă a SC Q.C.I. SRL a fost răsturnată prin probele administrate.
Dovada relei - credinţe a SC Q.C.I. SRL rezultă chiar din contractul de vânzare - cumpărare nr. 742 din 27 aprilie 2005, în sensul că această societate a cumpărat şi amenajările interioare ale spaţiului, rezultând astfel că a verificat actele de proprietate ale societăţii vânzătoare, inclusiv certificatul de urbanism nr. 49 din 18 iulie 2003, emis de P.M. Bucureşti, din care rezultă că imobilul din Bucureşti, este inclus în lista monumentelor istorice.
Contestatoarea mai susţine că Decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 422/2001, această instanţă pronunţându-se pe baza unor principii generale, fiind nesocotite prevederile art. 4 C. civ.
Se mai susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat, în totalitate, nici asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ., deoarece a avut în vedere doar nişte principii generale, nu şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 422/2001.
Mai mult, adresele nr. 385 din 22 ianuarie 2007 a Ministerului Culturii şi respectiv nr. 319 din 7 februarie 2007 a P.M. Bucureşti, sunt ulterioare datei de 25 aprilie 2005, când a fost încheiat contractul de vânzare – cumpărare, ce face obiectul cauzei de faţă.
Analizând Decizia atacată cu contestaţie în anulare, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că această contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Contestatoarea, atunci când a formulat recursul, nu şi-a structurat motivele de recurs cu claritate, ci a invocat mai multe motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., indicând pentru toate aceste încadrări în textul de lege, aceeaşi stare de fapt.
Instanţa de recurs a arătat cu claritate faptul că principiul bunei – credinţe, care se prezumă, nu a fost răsturnat de reclamantă şi că aceasta nu-şi poate invoca propria turpitudine ca temei al acţiunii sale.
Nu se poate, în niciun fel, ajunge la concluzia că instanţa de recurs a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, contestatoarea dorind de fapt, ca pe calea contestaţiei în anulare să obţină o nouă judecată, pe fond a cererii sale, ori în această cale, reformarea hotărârilor nu este posibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare, ea putând fi admisă numai pentru motivele clar şi limitativ prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ., simpla invocare a unuia dintre aceste texte de lege nefiind suficientă pentru admiterea acestei căi extraordinare de atac şi anularea deciziei pronunţate în recurs.
De altfel, motivarea unei decizii în recurs nu trebuie să vizeze fiecare critică în parte, instanţa trebuie să justifice doar de ce a pronunţat soluţia respectivă, ce anume a format convingerea completului de judecată, mai ales că în cauza de faţă au fost indicate în mod formal 3 motive de recurs, toate vizând aceeaşi stare de fapt.
Prin urmare, criticile formulate de contestatoare nu se încadrează în prevederile art. 318 C. proc. civ., ci vizează o nouă judecată, pe fond, a cauzei, astfel încât, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.I. împotriva deciziei nr. 3335 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 20619/3/2007.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 367/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 378/2010. Comercial → |
|---|
