ICCJ. Decizia nr. 3723/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3723/2010
Dosar nr. 12672/3/2008
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9297 din 12 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi s-a dispus obligarea pârâţilor să nu mai folosească interfaţa grafică (semnele grafice asociate denumirii, frontul literelor denumirii, culorile, combinaţia imagine-text) a site-ului proprietatea reclamantei, existent în ianuarie 2007 la adresa web X . De asemenea, instanţa a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 80.407,75 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi a respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care se solicită ca pârâţii să fie obligaţi să înceteze faptele de deturnare a clientelei prin folosirea de către fostul administrator a legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute, să nu mai folosească numele de domeniu şi adresa web X, precum şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la daune morale.
În motivare, instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 şi art.998-999 C. civ., a reţinut că sunt dovedite susţinerile reclamantei în sensul că, faţă de probatoriul administrat, site-ui îi aparţine. In ceea ce priveşte deturnarea clientelei, tribunalul apreciază că reclamanta trebuia să dovedească care erau acei clienţi care au încheiat contracte în perioada în care pârâtul persoană fizică a deţinut calitatea de administrator, clienţi care nu au mai continuat colaborarea ulterior plecării acestuia, or, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 11/1991, nefiind probate susţinerile, s-a dispus respingerea ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere.
S-a mai apreciat că, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută, sunt neîntemeiate pretenţiile reclamantei de a se interzice pârâţilor folosirea numelui de domeniu şi a adresei web a acestuia, motiv pentru care vor fi respinse de către instanţă.
Tribunalul a respins pretenţia reclamantei de a-i fi reparat prejudiciul moral, constatând că aceasta nu a administrat probe prin care să dovedească lezarea reputaţiei sale.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 74 de la 8 februarie 2010, a respins ca nefondate apelurile, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cu privire la apelul reclamantului SC D.M.S. SRL Bucureşti, primul motiv referitor la nepronunţarea instanţei asupra cererii privind cheltuielile de judecată, este vădit nefondat, deoarece aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 11 mai 2009 (încheierea de amânare a pronunţării) - fila 213 verso din dosarul T.B. vol. II) reclamanta a arătat că va formula o cerere de obligare la plata cheltuielilor de judecată „pe cale separată ” .
Critica referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind daunele morale este, de asemenea, nefondată, deoarece din probele administrate în cauză nu a rezultat nici existenţa, nici întinderea prejudiciului moral. Prin urmare, în condiţiile articolelor 998 - 999 din C. civ., dar şi ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, reclamanta avea obligaţia să facă dovezi certe privind existenţa prejudiciului moral, dar şi întinderea acestuia.
În ce priveşte motivul de apel privind greşita determinare a cuantumului daunelor materiale în condiţiile respingerii probei cu expertiză contabilă (soluţie, de asemenea, criticată) Curtea apreciază că este nefondat, deoarece Tribunalul a încuviinţat numai acele probe care, raportat la obiectul pricinii şi mai ales la susţinerile reclamantei (căreia în revine sarcina probei) s-au dovedit a fi utile concludente şi pertinente în soluţionarea cauzei (conform art. 167 din C. proc. civ. şi art. 201 din C. proc. civ.).
Motivul de apel privind respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâţilor de a nu mai folosi numele de domeniu şi adresa de web X, este, de asemenea, nefondat, deoarece ceea ce susţine apelanta că „este evident ” nu are acest caracter, neavând natura unei fapte notorii. Mai mult, instanţa a reţinut în mod judicios că, potrivit art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi articolul 72 alin. (1) din aceeaşi lege, sunt supuse protecţiei dreptului de autor „orice expresie a unui program, programele de aplicaţie, şi sistemele de operare exprimate în orice fel de limbaj fie în cod-sursă, sau cod-obiect materialul de concepţie pregătitor precum şi manualele”. Or, în condiţiile în care numele de domeniu a fost achiziţionat pe societatea pârâtă înainte ca pârâtul să devină asociat rezultă că, în mod legal şi temeinic, s-a respins acest capăt de cerere. Faptul că ambele societăţi au în obiectul lor de activitate acelaşi domeniu şi împrejurarea că reclamanta are acest domeniu de activitate ca „principal” iar pârâta (societate comercială) „secundar”, nu sunt suficiente prin ele însele pentru admiterea acestui capăt de cerere după concluziile arătate mai sus.
Privitor la critica apelantei referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind obligarea la încetarea faptelor de deturnare a clientelei şi aceasta a fost socotită ca nefondată, apelanta invocând silogisme bazate pe prezumţii, probe pe aspectul deturnării efective a clientelei nefiind efectuate de reclamantă, cum corect retine tribunalul.
Î n fine, motivul de apel privind martorul ce trebuia audiat (altul decât cel care a fost efectiv audiat) este vădit nefondat, apelanta neindicând nici măcar prin motivele de apel datele acelui martor, care ar fi luat cunoştinţă prin propriile semnături de anumite fapte afirmate de reclamantă. Netemeinicia acestui motiv de apel rezultă şi din atitudinea procesuală a apelantei reclamante care la termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, nu a fost în măsură indice măcar numele şi prenumele martorului care ar fi putut depune o mărturie cu privire la fapte de care a luat cunoştinţă, în mod nemijlocit şi cu atât mai puţin, obiectul probaţiunii.
În ce priveşte apelul formulat de pârâţii B.O. şi SC A.B.S. SRL, Curtea de Apel a dispus respingerea acestuia, de asemenea, ca nefondat, întrucât critica referitoare la reţinerea greşită a unei aplicaţii tehnice cu privire la noţiunea de „concept al site-ului" şi „codul sursă" este neîntemeiată, deoarece rolul hotărârii judecătoreşti, mai ales pe tărâmul delictual al concurenţei neloiale nu este să definească termenii tehnici, ci acela de a surprinde esenţa faptei ilicite, modul perceptibil în care aceasta se materializează, respectiv forma grafică în care este transpusă ideea materialului de concepţie. Cu alte cuvinte, corect a reţinut prima instanţă că aspectele care interesează în privinţa folosirii ilicite a unor elemente ale site-ului sunt tocmai semnele grafice, adică literele, culorile, combinaţia imagine - text.
Critica referitoare la obiectul contractului este nefondată, deoarece transpunerea site-ului în limbaj informatic (deja conceput prin crearea de imagini, texte, aşezare în pagină, meniuri şi submeniuri) reprezintă prin ea însăşi, prestarea unui serviciu către reclamant,ă chiar dacă aceasta era reprezentată în acel moment de pârâtul E.P.
În domeniul concurenţei neloiale, nu este determinant nici momentul realizării site-ului, ci, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, momentul transpunerii sale în limbaj informatic, şi mai ales, momentul aducerii sale la cunoştinţa publicului (dacă aceasta era cu 4 luni sau cu 6 luni înainte de începerea activităţii reclamantei nefiind relevant).
Referitor la aprecierea probei cu martori, de asemenea, critica apelanţilor pârâţi este nefondată, analiza depoziţiei martorului fiind coroborată şi cu celelalte probe administrate în cauză şi chiar cu prezumţii.
Pentru repararea acestui prejudiciu material, în mod corect a considerat Tribunalul că se impune obligarea la plata tocmai a diferenţei cu care a scăzut profitul reclamantului din 5 decembrie 2006 până la introducerea acţiunii; solicitarea apelanţilor pârâţi de a se proceda de către instanţa de apel la o reevaluare a probelor este neîntemeiată, instanţa de fond făcând o corectă şi judicioasă apreciere a acestora, prin coroborarea tuturor şi fără acordarea unei forţe juridice superioare unora sau altora.
Împotriva deciziei sus-menţionate, au declarat recurs pârâţii O.B. şi SC A.B.S. SRL, solicitând casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, pârâţii arată că, atât sentinţa pronunţată în fond, cât şi decizia din apel nu sunt motivate, niciuna dintre ele neoprindu-se analizei şi argumentării elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea subsemnaţilor la încetarea utilizării site-ului, pârâţii arată că explicaţiile oferite de instanţele de fond sunt de natură a modifica actul dedus judecăţii, iar în ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, a avut loc o conversie a naturii actului dedus judecăţii, avându-se în vedere că natura prejudiciului acordat nu are legătură cu natura prejudiciului care, teoretic, ar fi putut fi acordat în condiţiile îndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, impunându-se, aşadar, modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii ca nefondată. Totodată, prin hotărârile pronunţate, au fost ignorate dispoziţiile art. 998-999 cod civil şi art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţele de fond nefăcând o corectă apreciere a probelor administrate în cauză.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Primul motiv de recurs privind lipsa de motivare a hotărârii sentinţei pronunţate în fond şi a deciziei pronunţate în apel este nefondat, întrucât instanţele de fond au indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, în timp ce recurenţii-pârâţi nu au arătat în cuprinsul motivelor de recurs ce dispoziţii de drept material sau procesual au fost încălcate, limitându-se la a arăta că instanţele de fond au pronunţat hotărârile făcând o analiză greşită a materialului probator aflat la dosarul cauzei (filele 3 şi 4 dosar I.C.C.J.). Este important de evidenţiat că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină aceste capete de cerere, astfel încât nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea sau conversia actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat tocmai avându-se în vedere caracterul nedevolutiv al recursului, reaprecierea sau reexaminarea probelor excedând competenţei instanţei de recurs.
Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă numai la situaţiile în care instanţa aplică greşit sau încalcă normele de drept substanţial incidente în cauză; în mod corect, s-a statuat că, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 şi art. 998-999 Cod civil, se impune admiterea în parte a acţiunii introductive în sensul obligării pârâţilor să nu mai folosească interfaţa grafică a site-ului proprietatea reclamantei, existent în ianuarie 2007 la adresa web X şi plăţii sumei de 80.407,75 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care se solicită ca pârâţii să fie folosiţi să înceteze faptele de denaturare a clientelei în cadrul funcţiei deţinute, să nu mai folosească numele de domeniu şi adresa web X, astfel încât şi acest motiv de recurs se va respinge ca nefondat.
Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză, judecătorii fiind ţinuţi să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Nu se poate dispune casarea sau modificarea hotărârii pentru că, din oficiu, în baza art. 129 C. proc. civ., instanţa nu a ordonat anumite dovezi, cât timp părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau. Pe de altă parte, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a unei dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Recurenţii au susţinut că nu s-au respectat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanţei în refacerea sau completarea probelor la instanţele de fond, fapt permis de caracterul devolutiv al acestor faze procesuale; critica nu poate fi primită întrucât procesul civil este, ca regulă, un proces al intereselor private; în aceste condiţii, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale principiului civil : al disponibilităţii şi contradictorialităţii; în cauză, ambele părţi au avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce în speţa dedusă judecăţii s-a şi întâmplat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii B.O. şi SC A.B.S. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 74 din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâţii B.O. şi SC A.B.S. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr.74 din 8 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3718/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3726/2010. Comercial → |
|---|
