ICCJ. Decizia nr. 3931/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3931/2010
Dosar nr. 5685/1/2010
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2112 din 6 noiembrie 2009, Tribunalul Comercial Târgu Mureş a admis în parte acţiunea reclamantei SC N. SRL Reghin, formulată în contradictoriu cu pârâţii C.L.M. Reghin şi P.M. Reghin, care au fost obligaţi la plata sumei de 169.078,17 lei cu titlu de investiţii efectuate la imobilul situat în Reghin, judeţul Mureş. De asemenea, instanţa a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenţie asupra imobilului până la stingerea creanţei fiind respinse pretenţiile reclamantei referitoare la acordarea dobânzilor legale, precum şi cererea pârâtului pentru plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea folosinţei fără titlu a imobilului şi evacuarea reclamantei.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a folosit imobilul în litigiu, în baza contractului nr. 8 din 1 martie 1997, efectuând lucrări de amenajare şi extindere pe cheltuiala sa, în valoare de 52.056.596 lei (ROL), urmând ca acestea să fie compensate cu contravaloarea chiriei. Contractul părţilor a fost prelungit printr-un act adiţional din anul 2000, pe o durată de 4 ani, iar în anul 2003 reclamanta a efectuat o nouă investiţie de 261.386.122 ROL, însă imobilul a fost atribuit prin licitaţie publică unui terţ la data de 21 iunie 2005.
Instanţa a mai avut în vedere că pârâta nu a contestat investiţiile, însă a refuzat plata acestora, considerând că nu sunt datorate, invocând prevederile art. 11 şi 18 din contract; că potrivit raportului de expertiză valoarea investiţiilor se ridică la suma de 352.930,50 lei, dar potrivit principiului disponibilităţii i se cuvin doar 169.078,17 lei.
Referitor la dobânda solicitată s-a apreciat că nu poate fi acordată în raport de prevederile art. 1088 C. civ., întrucât pârâţii nu pot fi obligaţi la plata unor daune – interese pentru neexecutarea unei obligaţii legale ori convenţionale.
În ce priveşte cererea pârâtului reclamant reconvenţional, formulată în dosarul nr. 2039/2005 al Judecătoriei Reghin, conexat prezentei cauze, s-a apreciat că este neîntemeiată, neputându-se dispune evacuarea reclamantei din imobil.
Instanţa a considerat că, deşi contractul de închiriere a expirat la 29 martie 2004, iar ulterior a operat tacita relocaţiune până la 12 august 2005, când P.M. Reghin a denunţat închirierea, evacuarea nu poate fi dispusă întrucât reclamanta beneficiază de un drept de retenţie ce reprezintă garanţia reală a achitării creanţei deţinută împotriva pârâţilor.
S-a mai constatat că pârâta – reclamantă nu a făcut dovada propriilor pretenţii şi că pentru perioada contractuală şi cea în care a operat tacita relocaţiune chiria a fost achitată, nefăcându-se dovada pretenţiilor solicitate pentru perioada ulterioară datei de 12 august 2005.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia nr. 30 din 23 aprilie 2010 de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a reţinut următoarele:
Natura juridică a raportului dintre părţile litigante a fost just stabilită, neputându-se contesta locaţiunea instituită în favoarea reclamantei cu începere din 1 martie 1996 şi continuând cu contractul nr. 8 din 1 martie 1997.
Potrivit contractului, părţile au consimţit ca lucrările de modernizare şi dezvoltare să profite imobilului după încetarea contractului, însă în baza acestora, locatorul să beneficieze de un punctaj de protecţie ca investitor şi fost chiriaş, la o nouă licitaţie, ulterior expirării duratei locaţiunii (art. 11 şi 16), fiind de netăgăduit calitatea de constructor de bună - credinţă a reclamantei.
De asemenea, instanţa a reţinut că investiţiile au fost solicitate de către reclamantă şi prin intermediul cererii de prelungire a contractului de locaţiune, cuantumul acestora fiind de 261.386.128 lei (ROL) pentru lucrările efectuate în perioada 2002 – 2003 şi de 6.670.252 lei (ROL) pentru lucrările efectuate în anul 1997.
Curtea a constatat că pretenţiile reclamantei au fost pe deplin dovedite, atât în ceea ce priveşte cuantumul acestora, cât şi în privinţa termenului în virtutea căruia au fost acordate, reţinându-se corect natura contractuală a acestora, fiind nerelevant faptul că părţile nu au prevăzut în contract modul stingerii creanţei reclamantei.
În ce priveşte dreptul de retenţie instituit în favoarea reclamantei s-a menţinut soluţia primei instanţe, considerându-se că este certă conexiunea dintre datorie şi lucru, în condiţiile în care pretenţiile reclamantei privesc tocmai imobilul în cauză.
În fine, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect cadrul procesual, că nu există inadvertenţe între dispozitivul şi considerentele sentinţei, care să nu permită exercitarea controlului judiciar şi că soluţia de respingere a cererii de evacuare este logică, în raport de admiterea cererii introductive, excluzându-se reciproc.
Împotriva deciziei, pârâţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora aduce următoarele argumente:
- Deşi, în prima parte a expunerii din cuprinsul cererii de recurs se demonstrează natura comercială a litigiului dedus judecăţii, aducându-se ca şi argumente dispoziţiile art. 4 C. com., art. 56 şi art. 3 alin. (3) C. com., recurenta susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că, actul dedus judecăţii - contractul de închiriere nr. 8 din 1 martie 1997, nu a fost interpretat corect.
Recurenţii susţin că, pornind de la caracterul comercial, al actului dedus judecăţii, Decizia atacată este casabilă întrucât instanţele anterioare nu au făcut distincţie între clauzele clare, de natură comercială, şi celelalte clauze, de natură locativă, ale contractului de închiriere nr. 8/1997, iar pe de altă parte instanţele au dat o altă calificare decât aceea pe care părţile contractante au avut-o în vedere la data încheierii contractului, aceea de contract de locaţiune.
Se mai arată că, din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că reclamanta a preluat în chirie imobilul, în scopul derulării unei activităţi comerciale, iar pentru aducerea imobilului la standardele legale, aceasta s-a obligat prin contract să execute lucrări de modernizare conform caietului de sarcini şi altor acorduri şi avize, urmând ca lucrările să rămână la imobilul închiriat după expirarea termenului contractual (art. 11, art. 18 alin. (1), (2), (3) din contract).
Se afirmă că, din clauzele contractului rezultă că investiţiile, în cazul în care ar fi fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor contractuale, urmau să rămână la imobilul închiriat numai că reclamanta, chiar dacă a executat reparaţii sau investiţii alternative adoptate prin proiect, nu au caracterul lucrărilor de investiţii, nu sunt probe administrate în acest sens, iar contravaloare acestora nu este probată prin prezentarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
În fine, mai afirmă recurenta că investiţiile la imobil nu au fost executate de reclamantă, ci de către SC L.M. SA, afirmaţie susţinută cu probele administrate în cauză, care demonstrează fără echivoc că atât actul juridic dedus judecăţii cât şi conţinutul acestuia sunt de natură comercială, în cauză fiind incidente prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 pct. 3 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 3 paragraf 2 C. com.
Prin întâmpinarea depusă la 2 octombrie 2010, intimata a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de pârâţi.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea motivelor de recurs astfel cum au fost argumentate de către recurenţi, instanţa constată caracterul confuz al acestora şi atitudinea oscilantă în aprecierea asupra naturii civile sau comerciale a litigiului dedus judecăţii.
De asemenea, recurenţii reproşează faptul că instanţele anterioare nu au făcut distincţie între clauzele din contract ce sunt de natură comercială şi cele ce au natură locativă, nefiind clar în ce constă a asemenea distincţie ori în baza căror criterii s-ar putea face şi ce înrâurire ar avea asupra raportului juridic de ordin material ori procedural.
Pe de altă parte, trecând peste confuzia în care se află recurenţii se impune a se preciza că actul dedus judecăţii, constând în contractul de închiriere este unul comercial, imprimând aceleaşi caracter şi litigiului conform dispoziţiilor art. 4 şi 56 C. com., raţionament însuşit de altfel chiar de către recurenţi în cuprinsul cererii de recurs.
Sub acest aspect nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nerezultând în ce a constat interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi nici în ce mod s-ar fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În ce priveşte situaţia investiţiilor reţinute ca fiind efectuate la imobilul ce a format obiectul convenţiei părţilor ca şi în cazul susţinerilor relative la contravaloarea acestora, care nu ar fi certă, lichidă şi exigibilă pârâţii readuc în discuţie aspecte ce vizează modul în care s-a stabilit situaţia de fapt şi probele administrate în cauză ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 11 din contract potrivit cu care, toate lucrările ce au fost executate conform angajamentului de modernizări sau lucrări de dezvoltare vor rămâne la imobilul închiriat, nu poate fi primită.
Faptul că părţile nu au convenit modul în care urmau să se desocotească cu privire la contravaloarea investiţiilor nu este de natură să-i îndreptăţească pe recurenţi să considere că li s-ar fi cuvenit în mod gratuit.
În consecinţă, pentru argumentele expuse şi în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâţii M.R. şi C.L.M. Reghin, împotriva deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş nr. 30 din 23 aprilie 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3922/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3937/2010. Comercial → |
|---|
