ICCJ. Decizia nr. 4127/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4127/2010
Dosar nr. 2137/33/2009
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta AS S. P.A.S. şi a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1995, reţinerea sumelor achitate de pârâtă în contul contractului şi obligarea acesteia la plata sumei de 2.166.809.573 lei daune interese reprezentând dobânda aferentă ratelor 3-14, dividendele încasate de cumpărător şi alte prejudicii calculate în urma efectuării unei expertize.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că a încheiat cu pârâta un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni cu plata în 17 rate eşalonate în perioada 20 ianuarie 1997 - 10 ianuarie 2005, cu dobândă de 6% pe an şi penalităţi de întârziere pentru neplată de 0,3% pe zi, pe care cumpărătorul nu l-a respectat aşa încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 969, art. 1020 - 1021 C. civ. şi art. 21 din Legea nr. 506/2002.
Tribunalul Sălaj, prin sentinţa civilă nr. 2969 din 29 decembrie 2006 a admis în parte acţiunea, a dispus rezoluţiunea contractului şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 119.116,40 lei valoarea acţiunilor, a obligat pe reclamantă la 26.160 lei către pârâtă, reprezentând sumele încasate în contul acţiunilor vândute şi a respins celelalte capete de cerere.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că pârâta nu şi-a putut îndeplini obligaţiile, notificând reclamantei imposibilitatea plăţii ratelor astfel încât contractul urmează a fi reziliat iar plata efectuată în contul acţiunilor restituită.
În privinţa daunelor interese instanţa a considerat că societatea a desfăşurat o activitate nerentabilă care a condus la declanşarea procedurii falimentului.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 96 din 20 aprilie 2007 a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe considerând că tribunalul nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu a motivat capetele de cerere admise sau respinse şi s-a pronunţat asupra restituirii către pârâtă a unor sume de bani fără ca aceasta să le fi cerut.
Recursul reclamantei împotriva Deciziei nr. 96/2007 pronunţată de instanţa de apel, a fost de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 893 din 5 martie 2008, casată hotărârea judecătorească atacată şi trimisă cauza spre rejudecare curţii de apel.
Instanţa supremă a reţinut că în apel au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, s-a pronunţat asupra prescripţiei dreptului la acţiune şi a examinat fondul cauzei, trimiterea spre rejudecare neasigurând dublul grad de jurisdicţie.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 184 din 13 octombrie 2008, a admis apelul pârâtei, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă, considerând că ultima rată achitată, ce reprezintă ultimul act de executare a avut loc la data de 20 ianuarie 1997 iar termenul de prescripţie este de 3 ani potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar contractul caracterizat ca fiind cu executare uno ictu.
Prin Decizia nr. 2174 din 29 septembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul A.V.A.S. a casat Decizia nr. 184/2008 atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei.
A reţinut instanţa de recurs că deşi caracterul contractului este uno ictu, prescripţia dreptului la acţiune trebuie să aibă în vedere momentul la care obligaţia a devenit exigibilă în raport cu termenele de plată.
În rejudecarea apelului Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 15 din 15 februarie 2010, a admis excepţia prescripţiei, a admis apelul pârâtei în sensul că a respins acţiunea reclamantei şi a respins apelul acestei din urmă părţi.
Instanţa de apel a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este acela la care vânzătorul a notificat că nu înţelege să-şi mai onoreze obligaţiile contractuale, independent de prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, calculul termenului pentru restituirea prestaţiilor şi despăgubiri începând de la data când creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi ale O.G. nr. 25/2002, contractul de vânzare-cumpărare fiind cu executare dintr-o dată a cărui executare presupunea plata preţului şi, contrar celor reţinute privind aplicarea prevederilor art. 3 şi 12 din actul normativ citat a considerat că termenul de prescripţie curge de la data de 10 iulie 1997, fără a analiza clauza nr. 4 lit. b) din contract care stabilea data ultimei eşalonări de plată a preţului 10 ianuarie 2005.
Mai susţine recurenta că instanţa de apel nu a analizat termenul de prescripţie în raport cu normele instituite de legislaţia specială în materia controlului post privatizare, respectiv art. 3 lit. e) din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora perioada de derulare a contractului include şi dreptul A.V.A.S. de a pretinde cumpărătorilor aducerea la îndeplinire a obligaţiilor izvorâte din contract.
Recursul este fondat şi va fi admis.
Prescripţia extinctivă este sancţiunea care constă în stingerea dreptului material la acţiune pentru neexercitarea lui în termenul prescris de lege, iar raţiunea ei, de a menţine o ordine de drept deja stabilită, în condiţiile lipsei de diligenţă a creditorului.
Data la care începe să curgă termenul de prescripţie are în vedere natura raportului juridic, aşa încât acesta diferă după cum raportul obligaţional e de natură contractuală sau delictuală.
Astfel, stabilirea raportului contractual între părţi, cu clauze ce atrag răspunderea post privatizare a cumpărătorului, nu mai poate pune în discuţie ca moment al naşterii dreptului la acţiune data când păgubitul a cunoscut paguba sau cel care răspunde de ea, cum în mod greşit a fost motivată, în subsidiar, hotărârea atacată.
Stabilirea termenului la care obligaţia devine exigibilă este dată de acordul de voinţă al părţilor, ce au hotărât în comun momentul exigibilităţii obligaţiei de plată. Iar în acest sens instanţa de recurs, prin Decizia nr. 2174 din 29 septembrie 2009, a dezlegat problema de drept privind prescripţia extinctivă, de care instanţa de apel nu a ţinut cont, nesocotind dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
În mod greşit curtea de apel a considerat momentul scadenţei obligaţiei dată la care debitorul a notificat imposibilitatea de plată şi soluţionarea amiabilă a rezoluţiunii contractului. Principiul simetriei actelor juridice guvernează raporturile sinalagmatice între părţi, aşa încât numai un acord de voinţă (sau o hotărâre judecătorească) puteau pune capăt relaţiilor contractuale, nicidecum manifestarea de voinţă a debitorului.
Instanţa de casaţie revine cu aceeaşi îndrumare dată instanţei fondului, de a analiza raportul obligaţional de plată socotind momentul obiectiv la care acesta a devenit exigibil, cu atât mai mult cu cât corespondenţa privind o soluţie amiabilă sau judecătorească de încetare a efectelor contractului nu a existat. Raportarea la situaţia de fapt nu este atributul instanţei de recurs, dar chiar actele evocate în apel - filele 57-59 ale dosarului tribunalului - dau nota falsei interpretări a simetriei actelor juridice ( mutuum conssensus - mutuum dissensus) expusă într-un silogism greşit.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 15 din 15 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj pe care o va casa şi o va trimite aceleiaşi instanţe, ce are obligaţia de a se conforma considerentelor expuse privind dezlegarea problemei de drept deduse judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 15 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4132/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4128/2010. Comercial → |
|---|
