ICCJ. Decizia nr. 535/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 535/2010
Dosar nr. 17107/3/2005
Şedinţa publică de la 11 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11492 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost admise în parte cererea principală formulată şi precizată de reclamanta SC P.C. SRL Bucureşti şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC S.R. SA Bucureşti, aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei-pârâte suma de 438.209,94 lei rezultată în urma compensării datoriilor reciproce rezultate din executarea contractului de subcontractare semnat între părţi la 1 ianuarie 2004, referitor la executarea „Proiectului P. România”, privitor la lucrări de structură, construcţie cu forţă de muncă, conform proiectelor de execuţie, planurilor şi standardelor aprobate conform legislaţiei în vigoare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.624,36 lei.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut - în baza actelor din dosar, poziţiei părţilor faţă de aceste înscrisuri şi expertizei tehnice efectuate în cauză - că reclamanta este îndreptăţită să primească de la pârâtă suma de 454.122 lei contravaloare lucrări înscrise în certificatul final de plată şi 92.829 lei contravaloare garanţii lucrări reţinute de pârâtă pe parcursul derulării contractului, iar pârâta este îndreptăţită la 107.236,46 lei contravaloare prejudicii create de reclamantă pe aceeaşi perioadă.
În considerarea şi aplicarea art. 7 pct. 1 din contract, instanţa a dispus compensarea creanţei datorate cu titlu de garanţii de bună execuţie cu prejudiciul ce a format obiectul reconvenţionalei, aşa încât la 31 mai 2004 (data emiterii facturii) creanţa pârâtei faţă de reclamantă era în sumă de 14.407,46 lei, sumă la care s-au adăugat dobânzile legale în cuantum de 1.504,59 lei calculate pe perioada 31 mai 2004 - 18 ianuarie 2005, rezultând în final o creanţă a pârâtei faţă de reclamantă de 15.912,05 lei, care în final s-a compensat cu creanţa reclamantei, rezultând în final obligaţia pârâtei reclamante către reclamanta pârâtă de plată a sumei de 438.209,94 lei, cu cheltuieli de judecată aferente.
Apelurile declarate de părţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia comercială nr. 476 din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, doar în ceea ce priveşte cererea principală, instanţa nesoluţionând şi apelurile declarate în legătură cu cererea reconvenţională întrucât prin încheierea de la termenul din 17 septembrie 2007 (fila 50 dosar apel) s-a dispus suspendarea judecăţii apelurilor declarate pe acest aspect, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, apelanta reclamantă SC P.C. SRL aflându-se în procedura insolvenţei deschise prin sentinţa comercială nr. 506 din 16 februarie 2007 dată în Dosarul nr. 41594/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a.
În acest sens, instanţa de apel, analizând doar primul motiv din apelul reclamantei şi primul motiv din apelul pârâtei, a reţinut - luând în considerare şi noul raport de expertiză efectuat în această etapă procesuală la cererea pârâtei - că instanţa de fond a soluţionat corect cererea referitoare la restituirea deducerilor reţinută de pârâtă, reclamanta însuşindu-şi fără obiecţiuni certificatele interimare de plată, aceste certificate cuprinzând şi respectivele deduceri.
Cât priveşte critica apelantei pârâte privitoare la neexecutarea lucrărilor în integralitatea lor de către reclamantă, instanţa de apel nu a primit această critică având în vedere constatările expertului D.S. şi procesul verbal de predare a lucrărilor din 1 iulie 2004.
Chiar dacă ultimul certificat interimar, nu a fost acceptat la plată de către pârâtă, instanţa de apel a apreciat că în mod corect ea a fost obligată şi la plata sumelor cuprinse în acesta deoarece, neacceptarea la plată nu poate fi justificată pe nerealizarea lucrărilor în totalitate.
În consecinţă, analizându-se doar criticile referitoare la cererea principală, instanţa de apel a respins apelurile părţilor ca nefondate.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri atât reclamanta pârâtă cât şi pârâta reclamantă, solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În recursul său reclamanta SC P.C. SRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia din apel pentru că s-a pronunţat doar asupra primului motiv din apelul său nu şi în legătură cu criticile invocate cu privire la cererea reconvenţională.
De asemenea, hotărârea dată este lipsită de temei legal, instanţa neargumentând respingerea apelului său şi interpretând greşit înscrisurile depuse în dosar, respectiv certificatele interimare pe care ea le-ar fi semnat fără obiecţiuni.
În recursul său pârâta SC S.R. SA invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru greşita interpretare a clauzelor contractuale, respectiv a art. 3 din contractul de antrepriză referitor la plata lucrărilor.
Întrucât volumul lucrărilor efectiv executate a fost contestat de ea, iar concluziile expertului desemnat de instanţă difereau faţă de cele ale expertului desemnat de parte, instanţa ar fi trebuit să îi admită cererea pentru efectuarea unei noi expertize, cu atât mai mult cu cât raportul efectuat nu cuprinde nici o referire la certificatul interimar, pe care ea nu l-a acceptat la plată.
Pe parcursul soluţionării recursului a fost depusă sentinţa comercială nr. 1585 din 18 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială (filele 24-25) prin care a fost închisă procedura falimentului recurentei reclamante SC P.C. SRL, irevocabilă prin nerecurare, conform menţiunii făcute pe exemplarul aflat la fila 32.
Recursurile părţilor sunt întemeiate urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta:
Obiectul dedus judecăţii îl reprezintă pretenţiile reciproce pe care părţile le-au pretins din executarea contractului de subantrepriză încheiat între ele la 1 ianuarie 2004 privind construirea Complexului P. România, cereri admise în parte de instanţa de fond care, în urma compensării datoriilor reciproce, a stabilit obligarea pârâtei reclamante la 438.209,94 lei.
Deşi ambele părţi au declarat apeluri, atât cu privire la soluţionarea cererii principale cât şi reconvenţionale, instanţa de apel a analizat apelurile doar sub aspectul criticilor invocate în legătură cu cererea principală, reţinând că nu se pot analiza şi cele privitoare la cererea reconvenţională deoarece, reclamanta fiind în procedura insolvenţei, orice cerere în despăgubiri îndreptată împotriva ei este suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, aşa cum, de altfel, s-a şi dispus la 17 septembrie 2007.
Fără a lua în discuţie dovada nou făcută în recurs referitoare la închiderea acestei proceduri, Curtea apreciază că soluţia adoptată de instanţa de apel este greşită, criticile recurentei reclamante privitoare la neanalizarea motivelor din apel în integralitatea lor fiind întemeiate.
Astfel, la momentul în care instanţa de apel a fost înştiinţată cu existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti a dosarului ce avea ca obiect falimentul reclamantei, pârâtă în reconvenţională, iar cererile de apel ale părţilor vizau atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională, inclusiv compensarea datoriilor reciproce dispusă la fond, instanţa greşit s-a pronunţat doar asupra acelor critici ce vizau cererea principală, aplicând măsura suspendării judecăţii doar cu privire la criticile ce vizau reconvenţionala, deoarece ambele apeluri vizau atât principala cât şi reconvenţionala, precum şi compensarea datoriilor reciproce, pretenţiile părţilor având o strânsă interdependenţă, ele rezultând din executarea aceluiaşi contract.
Cu alte cuvinte, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 pentru o parte din criticile invocate de apelante şi nu în raport de cererile de apel în integralitatea lor, deşi dezlegarea criticilor ce vizau cererea principală şi cererea reconvenţională era în strânsă interdependenţă, de soluţionarea lor în ansamblu, depinzând şi soluţia finală.
În consecinţă, Curtea apreciază că se impune admiterea recursurilor şi casarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor, mai ales că motivul pentru care nu s-au analizat toate criticile apelantelor nu mai subzistă.
Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va avea în vedere şi celelalte critici invocate de recurente ce vizează interpretarea clauzelor contractuale privitoare la plată şi la actele încheiate de părţi în temeiul clauzelor contractuale, analizarea acestora neputând fi făcută decât prin analizarea apelurilor în integralitatea lor.
În consecinţă, vor fi admise ambele recursuri în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Bucureşti prin administrator judiciar T. şi Asociaţii Sprl, împotriva Deciziei nr. 476 din 27 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Admite recursul declarat de pârâta SC S.R. SA, împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor reclamantei şi pârâtei, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 488/2010. Comercial. Procedură... | ICCJ. Decizia nr. 536/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
