ICCJ. Decizia nr. 539/2010. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 539/2010
Dosar nr. 1487/112/2007
Şedinţa publică de la 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 624 din 24 octombrie 2007 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, dată în urma declinării competenţei în favoarea sa de către Tribunalul Comercial Cluj, a fost respinsă ca nefondată cererea precizată a reclamantei SC A.I. SRL Cluj Napoca prin care a solicitat să se constate în contradictoriu cu CN C.F. C.F.R SA Bucureşti şi Sucursala Regională de C.F. Cluj a aceleeaşi companii, că activul reprezentat de spaţiul comercial situat în Bistriţa, bloc C.F.R., în suprafaţă de 333,10 mp (cu profil de depozit şi magazin comercializare produse electrocasnice şi nealimentare) este un activ disponibil în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 şi în consecinţă pârâtele să fie obligate să încheie cu ea contract de vânzare cumpărare, iar în caz contrar, hotărârea să ţină loc de act de înstrăinare, fără cheltuieli de judecată.
În esenţă instanţa de fond a reţinut că spaţiul comercial în litigiu nu figurează în lista activelor disponibile a pârâtelor, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 şi pârâtele nu pot fi obligate să înstrăineze acel spaţiu, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 15 alin.(1) din acelaşi act normativ, sunt exceptate de la dispoziţiile art. 12 şi 13 mijloacele fixe şi activele din patrimoniul aeroporturilor, staţiilor de cale ferată, porturilor şi C.N.A.D.N.R.
Or, din schiţa aflată în dosar, rezultă că spaţiul în litigiu ar aparţine Staţiei C.F.R. Bistriţa.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 13 din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, cu obligarea apelantei la plata parţială a cheltuielilor de judecată efectuate de CN C.F. C.F.R. SA în apel, respectiv 130 de lei.
Pe fondul cauzei instanţa de apel a reţinut că sentinţa de fond este temeinică şi legală, iar cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata pârâtă CN C.F. C.F.R. SA, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., dovezile administrate sub acest aspect precum şi legătura lor cu soluţionarea acestei etape procesuale, fiind acordate doar în limita sumei de 130 de lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta CN C.F. C.F.R. SA Bucureşti solicitând modificarea ei pentru nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată doar parţial.
În motivarea recursului, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., recurenta critică neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în apel apreciind că instanţa a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a principiului general al acordării cheltuielilor de judecată şi stabilirii lor în sarcina celui ce cade în pretenţii.
Astfel, deşi a transmis instanţei de apel ordinele de deplasare ale reprezentantului său pentru cele cinci termene de judecată însoţite şi de documentele justificative ale cheltuielilor de transport ale acestuia, în sumă totală de 1.259,52 lei, instanţa a apreciat greşit că acestea nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii.
De asemenea, reducerea cheltuielilor de judecată era posibilă, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., doar în privinţa onorariului avocatului, ceea ce nu era cazul în speţă, cheltuielile pretinse reprezentând cheltuielile efectuate cu deplasarea consilierului său juridic la termenele acordate în cauză.
Cu majoritate de voturi, recursul pârâtei este apreciat ca nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii poate fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată efectuate de partea ce a câştigat procesul, iar potrivit dispoziţiilor alin. (3) din acelaşi text legal, doar onorariile avocaţilor pot fi micşorate de judecător în cazul în care constată motivat că sumele pretinse cu acest titlu sunt nejustificat de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat - ceea ce nu este cazul în speţă, cheltuielile pretinse de recurentă în apel reprezentând cheltuielile efectuate cu deplasarea reprezentantului său la termenele acordate în apel - însă, ceea ce critică recurenta prin recursul său - cuantumul cheltuielilor acordate vizează netemeinicia soluţiei şi nicidecum nelegalitatea ei, aspecte ce nu pot fi cenzurate pe calea recursului.
Astfel, instanţa de apel a acordat cheltuielile de judecată tocmai în considerarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dar a apreciat şi argumentat că intimata este îndreptăţită la recuperarea lor doar în măsura în care a dovedit că ele au legătură cu cauza.
Or, cenzurarea acestui ultim aspect ţine de aprecierea probelor, aspect ce nu mai poate fi invocat drept motiv de recurs după modificarea dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă, cu majoritate de voturi, Curtea va respinge recursul pârâtei ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate de voturi:
Respinge recursul declarat de pârâta CN C.F. C.F.R SA Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 13 din 2 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 536/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 540/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
