ICCJ. Decizia nr. 547/2010. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 547/2010
Dosar nr. 47133/3/2007
Şedinţa publică de la 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11139 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia prematurităţii cererii invocată de pârâta SC M.I.I.G. SRL Bucureşti, iar pe fond, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de SC G. SA Bucureşti şi respinsă acţiunea, completată şi precizată, prin care reclamantul I.L. solicitase, în contradictoriu cu pârâţii SC M.I.I.G. SRL şi M.L., să se dispună obligarea lor la îndeplinirea obligaţiei de a-i transmite dreptul de proprietate asupra unui nr. de 843.757 acţiuni emise de SC G. SA (asumată prin art. 4 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat la 6 ianuarie 2005) şi de a realiza cele necesare pentru intrarea lui, ca membru, în Consorţiu.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantului este o cerere evaluabilă în bani, pentru care i s-a pus în vedere să achite la valoare taxele judiciare, taxe achitate la 26 septembrie 2008, dar pentru care reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., respectiv, nu a îndeplinit procedura prealabilă de conciliere.
Notificările şi adresele depuse de reclamant la filele 30-35 au fost apreciate de instanţa de fond că nu fac dovada îndeplinirii concilierii deoarece nu cuprind o invitaţie la conciliere, nu prevăd o dată şi un loc în care să se desfăşoare concilierea, iar invitaţia la conciliere aflată la fila 36 nu a fost însoţită de actele doveditoare, nu cuprinde temeiul legal al pretenţiilor, şi nu s-a făcut dovada transmiterii ei către pârâtă.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia comercială nr. 250 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sentinţa de fond fiind desfiinţată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleeaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut, că deşi reclamantul s-a conformat dispoziţiilor instanţei de fond şi a timbrat la valoare cererea sa, aceasta nu are caracter evaluabil în bani, ci cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 1073 C. civ. teza I, fiind formulată de reclamant în scopul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei de transfer al dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi nu de a fi despăgubit pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate de pârâtă - teza a-II-a din acelaşi text - când într-adevăr, cererea ar fi putut fi considerată ca evaluabilă în bani.
Or, uzând de acţiunea ce are ca obiect obligaţia de a face, cererea reclamantului nu are caracter evaluabil în bani nici potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1)1 din Legea nr. 146/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 212/2008.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că greşit instanţa de fond a apreciat că era necesară procedura de conciliere prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., motiv pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. a dispus desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeaşi instanţe.
Nemulţumiţi de această decizie pârâţii au declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate şi menţinerea soluţiei de fond.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii critică decizia din apel pentru greşita calificare a cererii întrucât obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra acţiunilor este o obligaţie de a da şi nu obligaţie de a face, doctrina şi jurisprudenţa fiind în acest sens.
Or, potrivit art. 5 din Normele metodologice din 22 aprilie 2009 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 146/1997 se consideră evaluabile în bani cererile al căror obiect este un drept patrimonial, ce poate fi evaluabil în bani, aşa cum este dreptul asupra celor 843.757 acţiuni, evaluat chiar prin contract la 19.828.289.500 lei vechi.
În consecinţă, este lipsită de relevanţă încadrarea cererii de către reclamant în dispoziţiile art. 1073 C. civ., instanţa de apel reţinând acest temei şi considerând greşit că cererea are ca obiect o obligaţie de a face şi nu de a da.
De asemenea instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1)1 din Legea nr. 146/1997 deoarece enumerarea acţiunilor evaluabile în bani făcute în acest text este una enunţiativă şi nu exhaustivă, O.U.G. nr. 212/2008 fiind adoptată tocmai în scopul de a înlătura soluţiile diferite date de instanţe în timbrarea unor asemenea cereri.
Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, acţiunea sa având ca obiect obligarea pârâţilor să execute în natură obligaţia asumată prin contract, deci o obligaţie de a face, neevaluabilă în bani.
Recursul pârâţilor este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţelor la 4 ianuarie 2008, completată şi precizată la 15 februarie 2008 (filele 158-160) şi 11 aprilie 2008 (filele 176-180 dosar fond), reclamantul I.L. a chemat în judecată pe pârâta SC M.I.I.G. SRL - şi apoi şi pe administratorul ei, M.L. - solicitând obligarea pârâtei să-şi îndeplinească obligaţia stabilită conform art. 4 din contractul încheiat cu el la 6 ianuarie 2005, respectiv să facă demersurile necesare în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra unui număr de 843.757 acţiuni emise de SC G. SA precum şi obligarea pârâţilor „de a realiza cele necesare pentru intrarea subsemnatului – reclamant, în calitate de membru al Consorţiului”.
Pornind de la petitul cererii iniţiale, completat şi precizat ulterior, şi de la temeiul de drept invocat de reclamant (art. 1073-1074 C. civ.) instanţa de apel a apreciat că obiectul cererii îl constituie o obligaţie de a face, ce cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 1073 teza I C. civ., pentru care nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Calificarea dată cererii de către instanţa de apel este apreciată ca fiind corectă întrucât reclamantul, prin precizările ulterioare, a menţionat că nu doreşte pronunţarea unei hotărâri privind transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor, ci obligarea pârâtei de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract (fila 176 verso pct. 2) menţionând încă din cererea iniţială că solicită „obligarea pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia asumată conform prevederilor art. 4 alin. (1) din contract, aceea de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea transferării dreptului de proprietate asupra acţiunilor” (fila 3 alin. penultim).
În atare situaţie greşit susţin recurenţii că obiectul cererii reclamantului îl constituie o obligaţie de a da, obligaţie care, potrivit art. 1074 C. civ. implică şi predarea lucrului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Chiar dacă în cererea iniţială reclamantul a indicat şi art. 1074 C. civ., referitor la obligaţia de a da, prin precizările ulterioare s-a rezumat doar la obligaţia de a face reglementată în art. 1073 teza I C. civ.
De altfel, atât la fond cât şi în apel pârâţii şi-au formulat apărări în raport de obligaţia de a face şi nu de a da, cum susţin în recurs, întâmpinările lor fiind în acest sens (filele 98-110 fond şi 27 apel).
Cât priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al unui asemenea petit, caracter raportat de către recurenţi la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 212/2008, Curtea apreciază criticile recurenţilor ca neîntemeiate deoarece obligaţia de plată a taxelor de timbru este o obligaţie fiscală, circumscrisă dreptului financiar şi nu dreptului procesual civil, iar clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 sau Normele metodologice de punere a ei în aplicare, o face în acţiuni evaluabile în bani sau neevaluabile are la bază raţiuni fiscale şi nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecăţii şi deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani a cererilor formulate în materie civilă sau comercială.
În consecinţă, argumentarea instanţei de apel dată în calificarea cererii făcută şi în considerarea acestor dispoziţii fiscale urmează a fi amendată, ea nefiind însă de natură să afecteze legalitatea soluţiei date.
Nefiind considerată o cerere evaluabilă în bani, reclamantul nu avea nici obligaţia de a îndeplini procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., cum a reţinut şi instanţa de apel, procedură pe care, de altfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a încercat să o efectueze prin notificările şi corespondenţa dintre părţi aflate la filele 30-36 dosar, dar că acestea nu au respectat rigorile procedurale reglementate în dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea apreciază că recursul pârâţilor este nefondat urmând a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâţii SC M.I.I.G. SRL Bucureşti şi M.L., împotriva Deciziei nr. 250 din 21 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 544/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 549/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
