ICCJ. Decizia nr. 562/2010. Comercial. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 562/2010
Dosar nr. 2185/86/2008
Şedinţa publică de la 11 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, SC S.C. SRL Rădăuţi a chemat în judecată pe pârâta SC E.O.N.M. SA Iaşi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul său de proprietate asupra P.C.T.Z. Rădăuţi; să se dispună obligarea pârâtei să-i furnizeze energie electrică la tarif de medie tensiune cu transferarea celor opt abonaţi care sunt alimentaţi cu energie din P.C.T.Z. Rădăuţi la o altă locaţie.
Prin sentinţa nr. 2921 din 22 septembrie 2008, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, a constatat că reclamanta este proprietara postului trafo P.C.T.Z. identificat cu p.f înscrisă în C.F. a com. Rădăuţi. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a obligat pârâta să-i furnizeze reclamantei energie electrică la tarif de medie tensiune şi să transfere cei opt abonaţi alimentaţi cu energie din P.C.T.Z. Rădăuţi la o altă locaţie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut că faţă de probatoriul administrat în cauză, reclamanta justifică calitatea de proprietar al bunului şi că în această calitate, are dreptul la furnizarea energiei electrice la tarif de medie tensiune, iar în virtutea dreptului de dispoziţie asupra bunului este îndreptăţită să obţină transferarea abonaţilor la alt post de distribuţie.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de către pârâta SC E.O.N.M. SA Distribuţie Suceava, iar prin Decizia nr. 4 din 12 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Suceava-Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul pârâtei, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că postul trafo P.T.C.Z. Rădăuţi a fost dat în funcţiune în anul 1968, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007.
A mai reţinut instanţa că faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, bunul în discuţie nu a putut face niciodată obiectul vreunei transmisiuni între persoane fizice sau juridice sau vreunei grevări, pentru motiv că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor acestui articol fiind lovite de nulitate absolută (art. 11 alin. (2)). S-a reţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, aplicând în speţă, dispoziţii legale străine de natura cauzei.
În ceea ce priveşte celelalte două capete de cerere accesorii, având în vedere că se fundamentau pe existenţa unui drept de proprietate asupra postului trafo în discuţie, au fost respinse în baza principiului „accesorium sequitur principale”.
Împotriva Deciziei nr. 4 din 12 ianuarie 2009, a declarat recurs reclamanta SC S.C. SRL Rădăuţi, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut în esenţă că, motivarea instanţei de apel este superficială şi se bazează pe o interpretare eronată a legii. A mai susţinut recurenta că din înscrisurile depuse la dosar, se putea observa că proprietar anterior al acestui post trafo a fost SC B. SA, societate care a intrat în procedura falimentului, iar bunurile au fost vândute prin intermediul judecătorului sindic, numitului Hutuleac Ioan, de la care a fost achiziţionat postul P.T.C.Z. Rădăuţi.
A mai susţinut recurenta că nu sunt aplicabile în speţă, dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, întrucât textul legal invocat se referă doar la terenuri şi nu la construcţii, iar pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 106 mp teren şi deşi s-a reţinut că încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor încheiate, nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea absolută a titlului său de proprietate.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
Analizând criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept la susţinerile şi apărările părţilor, iar argumentele reţinute din probele examinate, au condus în mod logic la soluţia din dispozitiv.
În aceste condiţii, faptul că instanţa nu şi-a însuşit argumentele aduse de recurentă în sprijinul susţinerilor sale, nu duce la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii prin interpretarea greşită a acestuia. Din dezvoltarea criticilor formulate şi analiza deciziei recurate, nu rezultă în ce fel instanţa a denaturat înţelesul actului prin interpretare, altfel spus, care sunt termenii care prin interpretare au lezat conţinutul actului, astfel că, motivul invocat se reduce la o simplă afirmaţie fără nici un fundament legal.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a legii. Din perspectiva acestui motiv, se va analiza o eventuală încălcare a legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile în speţă.
Raportat la dispoziţiile legale sus-citate, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, dispoziţii legale speciale în domeniul energetic, reţinând că bunul în litigiu nu a putut face niciodată obiectul vreunei transmisiuni între persoane fizice sau juridice, fiind în proprietatea publică a statului, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor acestui articol fiind lovite de nulitate absolută (art. 11 alin. (2)).
Deşi s-au invocat de către recurentă, dispoziţiile art. 34 alin. (2) şi art. 43 din Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice şi a listei tarifelor pentru energia electrică, aceasta ignoră dispoziţiile art. 34 alin. (1) din regulament, potrivit cărora, instalaţiile la tensiunea de alimentare a staţiei de primire sunt fonduri fixe ale furnizorului.
Faţă de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC S.C. SRL Rădăuţi, împotriva Deciziei nr. 4 din 12 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 561/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 613/2010. Comercial. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
