ICCJ. Decizia nr. 605/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.605/2010
Dosar nr. 246/1259/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Prin sentinţa comercială nr. 1094/C din 20 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.G.M. SA împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti şi în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata unei despăgubiri în sumă de 570.649,65 lei şi 7.576 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, suprafaţa de teren de 1.940 mp a ieşit definitiv din patrimoniul reclamantei, urmare a retrocedării acestei suprafeţe fostului proprietar, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată şi aprobată prin Legea nr. 99/1999. Valoarea despăgubirii a fost stabilită prin expertiză judiciară, necontestată.
Apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 26/A-C din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, iar apelanta a fost obligată la 1.500 lei cheltuieli de judecată. Totodată a fost respinsă cererea de suspendare a executării, formulată de A.V.A.S. Bucureşti.
În considerentele deciziei, Curtea a reţinut următoarele:
Excepţia necompetenţei teritoriale este neîntemeiată în raport de dispoziţiile art. 8 C. proc. civ. care instituie o competenţă alternativă între instanţa din capitala ţării şi cea din reşedinţa judeţului unde domiciliază reclamantul.
Neîntemeiată este şi critica vizând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. şi, prin aceasta, a dreptului la apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii, faţă de dispoziţiile încheierii din 17 aprilie 2008. Instanţa a dat posibilitatea părţilor să-şi facă apărările corespunzătoare.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a reţinut că litigiul este născut din aplicarea principiului general al răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, determinând incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, şi deci, termenul general de prescripţie, de 3 ani. Momentul de la care curge termenul a fost considerat ca fiind cel de la care bunul a ieşit efectiv din patrimoniul reclamantei.
Pe fond, s-a reţinut incidenţa art. 324 din Legea nr. 99/1999, faptul că statul garantează societatea privatizată cu privire la integritatea patrimoniului transmis, şi nu pe acţionari, astfel încât critica apelantei care susţine că răspunderea sa trebuie să fie limitată la 70% din valoarea bunului nu a putut fi primită.
Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs, solicitând totodată, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ. suspendarea executării sentinţei nr. 1094/2008, precum şi a deciziei din apel.
Criticile pe care recurenta îşi motivează demersul judiciar vizează următoarele aspecte:
1. Necompetenţa teritorială a instanţelor care au pronunţat sentinţa şi Decizia, şi care nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
2. Decizia s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., fiind lezat dreptul la apărare, precum şi principiul contradictorialităţii procesului civil, prin necomunicarea de către instanţă, procedural, a tuturor actelor pe care reclamanta le-a depus în susţinerea cererii de chemare în judecată, inclusiv a expertizei tehnice judiciare.
În baza acestor motive de recurs, recurenta solicită casarea deciziei şi sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă.
Recurenta mai susţine că Decizia din apel s-a dat cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, în privinţa momentului de la care s-a născut dreptul la acţiune şi care, în opinia sa, este momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură.
De asemenea, faptul că greşit s-au aplicat prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că în speţă sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie deoarece se urmăreşte valorificarea unui drept prevăzut de OUG nr. 88/1997.
Şi raportat la norma generală, acţiunea este prescrisă, fiind promovată peste 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire.
În privinţa cuantumului prejudiciului se invocă aplicarea eronată a art. 324 din OUG nr. 88/1997, în sensul că acesta trebuia limitat la valoarea contabilă a bunului imobil înregistrată la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de piaţă".
Recurenta mai arată că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Pe cale de consecinţă, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.
Într-o ultimă critică, recurenta susţine că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1084, art. 1341 şi art. 1344 C. civ., care nu au aplicabilitate în speţă, deoarece răspunderea prevăzută de art. 324 din OUG nr. 88/1997 nu este o răspundere contractuală, ci una care operează ope legis.
Se arată că reclamanta nu a fost parte contractuală în contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din 1994, neputând invoca evicţiunea şi nici efectele acesteia.
Prin întâmpinare, intimata SC A.G.M. SA a solicitat respingerea recursului.
În combaterea criticilor din recurs, intimata invocă, cu privire la competenţa teritorială, dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., şi faptul că acţiunea a fost promovată împotriva a doi pârâţi, inclusiv Statul Român, prin M.F.
Se arată că dispoziţiile art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost încălcate, deoarece pârâtei i-au fost comunicate atât copia acţiunii, cât şi înscrisurile, iar cu privire la expertiză arată faptul că protecţia dreptului la apărare este asigurată de art. 209 C. proc. civ., conform căruia lucrarea se depune cu 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
În privinţa momentului naşterii dreptului la acţiune, intimata invocă practica conform căreia acesta curge de la data deposedării efective, iar nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, iar în privinţa termenului de prescripţie susţine că este inaplicabil termenul de 3 luni prevăzut de art. 32 din OUG nr. 88/1997 deoarece litigiul şi dreptul pretins nu derivă din procesul de privatizare, nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de Legea nr. 99/1999, ci sunt ulterioare, fiind consecinţa retrocedării imobilului supus anterior privatizării, acţiunea de despăgubiri fiind supusă termenului general de prescripţie.
De asemenea, este inaplicabil termenul de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997.
Despre cuantumul despăgubirilor, intimata susţine că au fost corect calculate, la valoarea de circulaţie, în lipsa unor criterii de despăgubire, iar teoria îmbogăţirii fără just temei nu-şi găseşte aplicarea în cauză, deoarece aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe temei juridic.
În legătură cu ultima critică, vizând aplicarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, intimata susţine că nu poate fi primită, în primul rând, pentru că o asemenea critică nu a format obiect în apel şi, în al doilea rând, aceste dispoziţii sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni din speţă fiind încheiat la 4 aprilie 1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Reclamanta SC A.G.M. SA a solicitat prin acţiunea promovată, în temeiul art. 324 din OUG nr. 88/1997, obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român, reprezentat de M.F.P. şi A.V.A.S. Bucureşti, la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea unui teren în suprafaţă de 1.940 mp, ieşit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Ulterior, la termenul de judecată din 4 septembrie 2008 instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, dispunând scoaterea acestuia din cauză.
Acţiunea a fost admisă, iar sentinţa primei instanţe a fost menţinută prin respingerea apelului.
O primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş, respectiv a Curţii de Apel Piteşti, susţinându-se că norma aplicabilă o constituie art. 5 coroborat cu art. 10 pct. 1 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, atât domiciliul pârâtei, cât şi locul executării contractului atrag competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Într-o primă observaţie se reţine regula potrivit căreia pricinile sunt de competenţa instanţei de drept comun din punct de vedere teritorial, respectiv instanţa domiciliului sau sediului pârâtului.
De la această regulă există două excepţii: competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.
Competenţa teritorială invocată de către recurentă în baza dispoziţiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. nu este incidentă deoarece, pe de o parte, în cererile privitoare la obligaţiile comerciale sunt incidente prevederile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., când reclamantul poate opta între instanţa domiciliului pârâtului, instanţa locului unde s-a născut obligaţia şi instanţa locului plăţii. Pe de altă parte, în speţă sunt aplicabile, aşa cum corect au reţinut şi instanţele de fond, dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul".
Prin urmare, textul consacră o competenţă teritorială alternativă, la alegerea titularului cererii.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile deoarece acţiunea a fost promovată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., chiar dacă ulterior, aşa cum s-a arătat, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Pe de altă parte, A.V.A.S. are calitatea de instituţie publică centrală implicată în procesul de privatizare şi îşi exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului, înscriindu-se în categoriile prevăzute de textul de lege.
Prin urmare, fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta a promovat corect acţiunea la Tribunalul Comercial Argeş.
Un al doilea motiv de recurs vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii, invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub mai multe aspecte:
Astfel, se susţine încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, prin prisma încălcării art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că „Preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, odată cu citaţia, copii de pe cerere şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată".
În primul rând, instanţa a procedat la comunicarea cererii de chemare în judecată, aspect reţinut şi în apel, apoi, în privinţa expertizei, aceasta urmează regimul juridic al probelor, în privinţa cărora nu există o reglementare expresă cu privire la obligativitatea comunicării raportului de expertiză.
Obligaţia instituită de art. 209 C. proc. civ. cu privire la termenul de depunere a lucrării a fost îndeplinită, urmând a se reţine, totodată, prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora „Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond".
Prin urmare, dacă recurenta ar fi sesizat o neregularitate de ordin procedural în administrarea acestei probe, trebuia să o invoce în termenul defipt de lege.
Recurenta critică modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. art. 324 din OUG nr. 88/1997, sub aspectul momentului de la care se naşte dreptul la acţiune.
Sub acest aspect, se va reţine că acest moment corespunde celui în care societatea reclamantă a fost evinsă, mai exact când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit fostului proprietar, dată de la care reclamanta a încercat un prejudiciu.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, dezlegarea dată de prima instanţă şi menţinută prin Decizia din apel este cea legală.
Astfel, chiar dacă dreptul la despăgubiri este recunoscut de o lege specială, respectiv OUG nr. 88/1997, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin reconstituirea dreptului de proprietate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, sunt aplicabile pe deplin dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Aplicabilitatea prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de textul de lege, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de acesta, nu poate fi primită, deoarece excede domeniului de aplicare al legii speciale, pentru care s-a instituit termenul de prescripţie de 3 luni, aplicabil procedurii de privatizare.
De asemenea, nu este aplicabil nici termenul special de 1 lună prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, pentru că nu se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de OUG nr. 88/1997.
În privinţa termenului general de prescripţie de 3 ani, s-a reţinut anterior că dreptul la acţiune s-a născut la momentul predării efective a imobilului, iar nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire, cum eronat susţine recurenta.
Critica referitoare la cuantumul despăgubirii, în sensul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 este, de asemenea, nefondată.
În aplicarea principiului general de drept privind reparaţia integrală a prejudiciului, fără existenţa unor criterii deosebite prevăzute prin lege specială, nu există nicio raţiune pentru care nivelul despăgubirilor să se raporteze la valoarea contabilă.
În acest sens, art. 324 din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale care au suferit un prejudiciu, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, către foştii proprietari.
Însuşi legiuitorul distinge între despăgubiri şi contravaloarea imobilului, astfel că echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare, reclamanta suferind o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi cele ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Totodată, împrejurarea că prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nu s-au înstrăinat acţiuni reprezentând 100% din capitalul social nu este de natură a limita cuantumul despăgubirilor la proporţia de 70% cum solicită recurenta, întrucât despăgubirile vizează repararea prejudiciului pentru pierderea bunului imobil aflate în proprietatea reclamantei, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au alt regim juridic.
O altă critică adusă deciziei pronunţată de Curte se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Recurenta susţine că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile, cererea de chemare în judecată fiind introdusă după intrarea în vigoare a actului normativ.
Aceste susţineri sunt nelegale, dispoziţiile invocate nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni s-a încheiat la 4 aprilie 1994, iar prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevăd că art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
Pe de altă parte, examinarea acestui motiv de recurs nu poate fi realizată, pentru că nu a constituit obiect al apelului, o asemenea critică fiind adusă, pentru prima oară, în recurs.
În fine, nu vor fi reţinute nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor Codului civil care reglementează răspunderea pentru evicţiune, deoarece, cum corect s-a reţinut, obligaţia de despăgubire prevăzut de art. 324 constituie o aplicare a răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1341 C. civ.
Astfel, reclamanta este îndreptăţită să primească o despăgubire care să acopere întregul prejudiciu suferit, adică preţul plătit şi sporul de valoare.
În baza considerentelor reţinute mai sus, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul pârâtei A.V.A.S.
Conform art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, recurenta va fi obligată la plata sumei de 1400 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatei - reclamante, ocazionate cu plata onorariu avocaţial, potrivit chitanţei de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 26/A-C din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC A.G.M. SA Mărăcineni 1.400 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 476/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 619/2010. Comercial → |
|---|
